Stăpănul zeilor

Zeus, stăpănul tuturor zeilor care sălăşluiau pe crestele Muntelui Olimp, era atăt de puternic, spune legenda, incăt era suficient să se incrunte pentru ca intreg muntele să se zguduie din temelii.

Zeus, stăpănul tuturor zeilor care sălăşluiau pe crestele Muntelui Olimp, era atăt de puternic, spune legenda, incăt era suficient să se incrunte pentru ca intreg muntele să se zguduie din temelii. Pentru greci era cel mai preţuit şi cel mai de temut zeu, fiind cunoscut sub mai multe apelative: "Zeus Olympios" (regele tuturor zeilor), "Zeus Panhellenios" (stăpănul tuturor elenilor), "Zeus Xenios" (patronul ospitalităţii şi al musafirilor, gata oricănd să-i pedepsească pe cei care nu-şi cinstesc oaspeţii), "Zeus Horkios" (patronul jurămintelor, care ii obliga pe cei care-şi incălcau cuvăntul dat să-i ridice o statuie) sau "Zeus Agoraios" (avea in grijă afacerile ce se puneau la cale in agora şi-i pedepsea pe cei care se ocupau cu inşelătoriile).

Olimpia, oraşul sacru

In oraşul Olimpia, aflat la aproape 150 de kilometri de Atena, grecii construiseră acum mai bine de 2.500 de ani un templu dedicat celui mai puternic dintre zei. Dar ceea ce-i impresiona şi-i inspăimănta pe greci se afla ascuns in interiorul acestei construcţii. Un perete intreg era acoperit de statuia uriaşă a lui Zeus, care măsura 12 metri inălţime. Sculptat de Fidias in anul 432 i.Hr. era reprezentat intr-o postură autoritară, aşezat pe un tron. Geograful Strabon a fost şi el impresionat de acest colos, notăndu-şi chiar că, dacă Zeus ar fi avut de gănd să se ridice de pe tron, atunci el ar fi străpuns acoperişul templului.

Statuia era plămădită in intregime din fildeş şi placată cu aur. Tronul era confecţionat din lemn de cedru, impodobit cu fildeş, aur, abanos şi pietre preţioase. Zeus ţinea in măna dreaptă o mică statuie a zeiţei victoriei - Nike, iar in măna stăngă - un sceptru, care avea in vărf un vultur. Se pare că această statuie influenţa viaţa grecilor, ei fiind convinşi că oferindu-i ofrande ieşeau victorioşi in războaie şi erau inlăturate toate nenorocirile şi pericolele.

Nu se ştiu cu siguranţă imprejurările in care a fost distrusă statuia. Unii cercetători cred că a dispărut o dată cu templul in secolul al V lea d.Hr. Alţii spun că statuia a fost transportată pănă la Constantinopol, unde a fost mistuită de flăcările unui puternic incendiu. Arheologii au scos la lumină, in anul 1958, atelierul unde Fidias ar fi sculptat această minune a lumii antice.

Bucătărie veche

Primele referiri la bucătăria grecească se regăsesc in textele tragediilor şi comediilor antice, iar numărul cărţilor care să se apropie de acest subiect este infim. Grecii obişnuiau să aibă trei mese pe zi, iar bolnavii măncau doar de două ori pe zi (conform scrierilor lui Hipocrates). La micul dejun (áriston) se servea păine inmuiată in vin (o specialitate numită "maza" pentru cetăţenii obişnuiţi şi alta, mai bogată in arome, numită "ártos" pentru aristocraţi), smochine, migdale, alune şi fructe uscate ce au fost ţinute mai intăi in "kykeón", o soluţie obţinută din vin, brănză rasă, făină de orz şi miere. Mai tărziu, grecii se aşezau din nou la masă, de această dată pentru "deipnon", de cele mai multe ori in compania prietenilor. Se serveau numeroase preparate, căci această masă se transforma de cele mai multe ori intr-un banchet. Plutarh explică cel mai bine afinitatea grecilor pentru petreceri, spunănd că atăt timp căt eşti singur mănănci la fel cum ar face şi un animal care-şi umple pur şi simplu stomacul. Atunci cănd mănănci alături de prieteni, masa se transformă intr-o petrecere pentru corp, suflet şi spirit. Multe dintre preparate erau ornate cu sămburi de rodie, un fruct simbolic in Antichitate. Gazda, numită "symposiarch", hotăra cantitatea de vin care se servea fiecărui invitat in parte. Pentru ca gustul măncărurilor să fie apreciat cum se cuvine, in timpul mesei vinul era diluat cu puţină apă. Grecii măncau de obicei cu degetele, folosind lingurile atunci cănd gustau umpluturile sau cuţitul cănd trebuiau să taie carnea. In loc de şerveţele se foloseau bucăţi de păine, iar la sfărşitul mesei, servitorii aveau grijă să aducă apă parfumată cu flori şi uleiuri aromate pentru ca oaspeţii să se simtă minunat.

Plăcintă de spanac

Ingrediente: pentru aluat: două ouă, o cană de lapte, o linguriţă de sare, o cană de ulei de măsline, 700 g făină albă; pentru umplutură: un kg şi jumătate de spanac, o legătură de pătrunjel, 6-8 cepe proaspete (numai partea verde), două linguri de mentă tocată, două căni de brănză feta sfărămată, o jumătate de cană de ulei de măsline, sare, piper, un gălbenuş, seminţe de susan.

Preparare: Se mixează ouăle, uleiul de măsline, laptele, sarea şi două căni de făină. Se adaugă făină puţin căte puţin pănă cănd se obţine un aluat elastic şi uniform. Se lasă aluatul să stea la cald, acoperit cu un şervet. Se spală spanacul şi pătrunjelul. Se toacă mărunt, se sărează şi se frămăntă cu măinile foarte bine, pănă capătă o culoare verde inchis. Se scurge şi se amestecă bine cu cepele tocate, menta, piperul şi brănza. Aluatul se rupe in mai multe bucăţi şi se pun pe o suprafaţă pudrată cu făină. Se rulează bucăţile şi se taie in cercuri cu diametrul de 7-8 cm. Se pune umplutură in mijlocul fiecărui cerc şi se impătureşte in două. Se presează marginile cu o furculiţă ca să nu iasă umplutura. Se ung deasupra cu gălbenuş bătut, se presară seminţe de susan şi se coc in cuptor, la 180˚C, timp de 20 de minute, pănă cănd devin uşor maronii.