Luxul de a fi unic

Donald Potard, fondatorul Casei J.P. Gautier, a venit în România. Cel care a ridicat numele Jean-Paul Gautier din nimic şi l-a făcut un imens succes astăzi. Cel care se autodefineşte drept „agent de lux", cel pentru care creativitatea unui designer de modă nu este de ajuns dacă nu îi provoacă emoţii foarte puternice...

Vizionarul regizor (de profesie) şi stilist francez a venit în ţara noastră săracă şi plină de snobism vestimentar umilitor. Asta da eveniment! Dar nu a venit altfel decât invitat de Ambasada Franţei şi doar pentru a participa la Festivalul de modă „Pasarela" din Bucureşti, unde, poate, ar fi urmat să găsească ceva talente promiţătoare în domeniu, ceva care să îl facă să vibreze şi să îl mişte într-atât de mult, încât să creadă că există cineva talentat şi în ţara asta care merită să facă parte dintr-un proiect marca Potard.

Pot fi acuzată de pesimism, dar cred că, doar datorită faptului că Institutul Francez a organizat evenimentul, domnul Potard a avut o şedere interesantă aici, şi atât! Cei mai realişti dintre cei prezenţi la conferinţa sa, „Luxul - mit sau realitate?", au înţeles că suntem departe de ceea ce se întâmplă „afară", în ateliere, pe po­diumuri sau în showroom-uri şi că nu putem să trecem de nivelul mediocru în care stagnăm decât dacă ne adăptăm cumva sistemului internaţional bine pus la punct, care trebuie să fie predat şi explicat încă din anii facultăţii de la cei care, se presupune, ar fi profesori specializaţi în design de fashion.

REUŞITA
Mai întâi de toate, trebuie să existe acea şcoală în România! O şcoală reală de design de modă, profesori adevăraţi conectaţi la ceea ce se întâmplă „afară" şi apoi să începem cu adevărat să facem modă de calitate. Întâi trebuie să formăm o cultură, teoreticieni şi metodologie, şi apoi să spunem că începem să facem modă în România. La „Pasarela" vin tineri talentaţi, cu potenţial, dar pe care trebuie să îi vadă cineva de talia lui Potard pentru a merge mai departe. Asta se întâmplă în fiecare an şi, dacă nu vine nimeni, nu are rost. Pentru că a rămâne în ţară asta fără să te remarce nimeni înseamnă a rămâne în snobism, iar snobismul este exact opusul luxului - după cum afirma chiar Potard.

Cum să vină un om de talia lui Potard să ne ţină o conferinţă despre lux şi să ne explice că există o mare diferenţă între un creator şi un desig­ner? Mi se pare blasfemic, când noi de abia numim câţiva designeri români. Ca să nu mai vorbim de couture, care nu există aici, şi luxul, până la urmă, înseamnă şi asta. Şi când prea puţini oameni din domeniu au fost interesaţi să vină şi să-l asculte vorbind. Cum să vedem lucrurile pozitiv dacă ele nu sunt? Şi cum să reuşim doar cu unul, doi tineri designeri de modă inovatori, care au muncit şi muncesc pe brânci fără bani de acasă sau de la mama sau de la tata, care muncesc pentru că asta şi-au dorit şi au talent, şi nu capricii de moment. Sau cum să ne mândrim tot cu aceiaşi veterani, oameni care creează ceva, dar care au deja 40, 45 sau 50 de ani şi se adresează unui public prea mic pentru a desţeleni şi a rupe rândurile celor pentru care nu există decât mărcile opulente de „afară" şi care nu dau doi bani pe nume româneşti ca Levintza sau Oianu?

Aud tot mai des aceeaşi versiune de la studenţi la design sau tineri absol­ve­nţi. Ei spun că materia este sără­că­cioa­să şi nefericită şi că nu au decât două opţiuni: fie să plece din ţară ca să înveţe ceva (asta în cazul fericit în care îşi permit asta) sau să fie autodidacţi şi să fie suficient de abili şi inspiraţi să ştie ce şi de unde să înveţe în paralel cu şcoa­la, pentru că altfel nu îi va primi ni­meni nicăieri în afara graniţelor acestui sistem închis românesc, pentru a face o carieră. Ce onoare, ce bucurie că un om ca Potard ne-a băgat în seamă, dar ce păcat că indiferenţa şi incompetenţa din domeniul ăsta ţin pe loc oameni care ar putea face artă!

(Va urma)