Toamnă cu „chanteurs de rue”

„Le ciel bleu sur nous peut s'effondrer/ Et la terre peut bien s'écrouler/ Peu m'importe si tu m'aimes..."

Nu înţelesesem de ce după zilele plumburii de toamnă amăgitoare şi rece soarele a început să mângâie Suceava fără nici o sfială chiar în după-amiaza în care urma să plec din oraş. Eram cu poetesa Carmen Steiciuc, frustrată că nu sunt undeva afară, pe-o bancă sau pe-un petic de iarbă, să citesc din Vitrina cu dimineţi circulare. Volumul zăcea în rucsac, soarele stră­lucea tot mai tare, iar noi mâncam ciorbă ră­dău­ţeană într-un restaurant mexican şi povesteam aiureli. Ca întotdeauna m-a salvat telefonul unui prieten: „în faţa Muzeului de Istorie cântă un tip la orgă me­canică, e şi o şansonetistă cu el, au venit din Franţa".

DIN ALTE VREMURI
Cu o voce puternică şi seducătoare, Patrice Giraud cânta zâmbind şi zâmbea cântând, învârtind cu o mână manivela flaşnetei, iar cu cealaltă făcând gesturi largi, cuceritoare. Câţiva oameni se opri­seră din curiozitate în faţa ciudatei cutii muzicale pe roţi, iar acum ascultau năuciţi cea mai frumoasă muzică franţuzească. Prin­tre ei, purtând o rochiţă neagră anii '40, Pascale Barouline aştepta cuminte să cânte şi ea. În jurul flaşnetei se crease o lume, lumea romantică şi nostalgică a vechilor cafenele pariziene, a eleganţei şi rafinamentului interbelic, o lume în care cea mai cântată era iubirea, aşa cum a fost mereu, dureroasă fără să-i pese şi trecătoare fără să vrea. Pe trotuarul din faţa Muzeului de Istorie metri întregi de muzică din alte vremuri se derulau alene, rânduiţi pe cartoane perforate îmbinate între ele şi pliate într-un misterios zig-zag sonor, aducându-le oamenilor grăbiţi veşti despre sufletul lor.

Toamnă, poezie şi „chanteurs de rue". Nici unul dintre cei opriţi nu reuşea să se desprindă şi să plece mai departe. Odată intraţi în povestea trubadurilor rămâneau acolo, suspendaţi în timp şi prizonieri de voie ai propriilor stări, unii murmurând texte cunoscute, alţii amintindu-şi de iubiri trăite ori visate. Eu recapitulam coincidenţe şi purtam în rucsac cartea lui Carmen scrisă în timpul rezidenţei literare la Villa Mont Noir de la Saint-Jans-Cappel din care reuşisem să citesc doar un poem.

ULTIMUL FLAŞNETAR
„J'irais jusqu'au bout du monde/ Je me ferais teindre en blonde/Si tu me le demandais/ J'irais décrocher la lune/ J'irais voler la fortune/ Si tu me le demandais..."

Între cântece Patrice Giraud le povestea oamenilor despre orga portabilă (numită Barbarie după numele constructorului), despre modul de funcţionare. A apărut în Italia secolului al XVIII-lea, devenind po­pulară în Franţa un veac mai târziu, unde era utilizată de cântăreţi ambulanţi. Cunoscută la noi sub numele de flaşnetă a vrăjit generaţii întregi, ferecând şi desfe­recând inimi şi destine. I-am ascultat până la sfârşit pe trubadurii francezi, de mână cu tristeţea despărţirii obligatorii şi definitive, până când Pascale Barouline a început să aşeze cu grijă cartolinele perforate în sertarele flaşnetei: L'hymne à l'amour, Sous les ponts de Paris, Le tango stupéfiant, Accordéon, La bohème, La vie en rose, ... Fără a avea vocea lui Piaf, provocatoare, dramatică, tulburătoare, femeia reuşise şi ea să ne captiveze.

Îmi amintesc acum de Vasile Enişor, ultimul flaşnetar al Bucureştiului, şi mă bucur că există. E mereu acolo, plimbându-se agale pe străduţele labirintice din centrul vechi, mereu cu frac, baston, joben şi papagali ce îţi arată necruţători norocul şi ursitul. Întotdeauna stau de vorbă cu el şi îi cumpăr o grămadă de bileţele, să-mi pot alege soarta care-mi place şi ursitul cu cea mai frumoasă poză din colţul drept al peti­cului de hârtie xeroxată, tăiată strâmb şi împăturită în patru... „Des yeux qui font baiser les miens, /Un rire qui se perd sur sa bouche, /Voilà le portrait sans retouche/ De l'homme auquel j'appartiens...".