Doamna cu camelii

"Eşti bun, Măria ta! Eşti înţelept şi-ţi iubeşti mult neamul; cu aceste calităţi poţi stăpâni fără teamă şi o împărăţie". Acestea erau cuvintele pe care Elena Cuza le rostea soţului ei în seara în care acesta a fost ales ca Principe Domnitor.

Cameliile erau florile prefe­rate de Elena Cuza, soţia lui Alexandru Ioan Cuza, care a păstrat tăcerea asupra vieţii sale particulare şi a modului său de a fi. Infidelităţile soţului ei nu au reuşit să-i şteargă respectul şi iubirea pe care le nutrea faţă de acesta. Viaţa ală­turi de el n-a fost una de invidiat. Primind de mică o educaţie aleasă, după severele principii pedagogice ale vre­mii, sub supravegherea directă a ma­mei, Elena s-a dedicat total lui Alexandru Ioan Cuza, iertându-i firea nestatornică. N-a ezitat nici o clipă să-şi în­deplinească rolul de primă doamnă a ţării. "Elena Cuza era din fire eco­noa­mă şi cumpănită în cheltuielile ce le făcea pentru sine. Era o deprindere luată din casa părintească, unde crescuse cu multe greutăţi şi constrân­geri, căci familia sa, deşi făcând parte din cele mai vechi familii boereşti din Moldova, nu fusese niciodată bogată ca să-şi poată îngădui risipa şi luxul de prisos", scrie Lucia Borş în cartea sa  "Doamna Elena Cuza", apărută în 1936. Chiar dacă o lungă perioadă a locuit la Paris, alungată de Alexandru Ioan Cuza, care voia să rămână alături de Maria Obrenovici, iubita sa, la r­e­ve­nirea în ţară, Elena Cuza  impresio­na toată lumea cu schimbarea ei. "Toa­te Doamnele din înalta societate, invitate la marea recepţie, îşi pregă­teau toaletele, una mai luxoasă decât alta; casele franceze de mode din Bucu­­reşti nu mai pridideau cu pri­mirea comenzilor, cari în astfel de ocazii, când timpul îngăduia, erau cerute di­rect din Paris. Doamnele mai aflaseră, în taină, că principesa aştepta un astfel de transport de rochii alese dela cele mai mari case de modă din capitala Franţei şi nu voiau ca ele să ră­mâ­nă mai prejos".

O adevărată principesă
"În rochia sa na­pole­oniană, cu un buchet de camelii albe la centură, piep­tănată în stil Iosefinian, princi­pesa Elena, stăpânindu-şi timiditatea naturală, printr’un zâm­bet bine­voi­tor, primea omagiul adus de invitaţi, vorbind cu fiecare dintre ei, în limba sa moldovenească, chiar când cei aflaţi de faţă i se adresau în alte limbi stră­ine". "Însuşi principele rămase sur­prins de marea sa schimbare, ştiind-o stângace şi timidă, în mijlo­cul unei societăţi numeroase şi re­gă­sind-o atât de stăpână pe mişcări­le şi pe vorbele ei, ca o adevărată Prin­ci­pesă Domnitoare; în acea seară, Ele­na Cuza dezarmase şi pe duşmanii so­ţu­lui său, prin graţia, bunăvoinţa şi tac­­tul deosebit", scria Lucia Borş în car­tea dedicată Elenei Cuza. Poate că vi­zita la Paris, faptul că a fost primită de împăratul Napoleon al III-lea şi frec­­ventarea saloanelor, a expoziţiilor şi spectacolelor din capitala Franţei şi-au pus amprenta pe timida princi­pe­să, care astfel avea să le arate tutu­ror că o femeie reuşeşte orice îşi pune în minte.  Elena Cuza era exemplul fe­meii acelor ani, elegantă, manierată, emancipată, atentă la imaginea ei şi, ex­trem de important, deschisă la orice noutăţi. Poate nu întâmplător, la 8 mar­­tie 2011, Muzeul Naţional Co­tro­ceni a organizat o expoziţie dedicată în exclusivitate Primei Doamne a Ro­mâniei. Lucruri ce au aparţinut acesteia au putut fi admirate de vizitatori precum brăţara de aur şi sigiliul cu ini­ţialele H.C., mantia, co­roana domnească lucrată în pietre pre­ţioase, ba­tis­te, şaluri, casete de în­frumu­se­ţa­re şi lucru de mână, trusa de scris, tru­sa de voiaj, un evantai din baga. Ex­po­ziţia a fost completată cu scrisori, fo­tografii, litografii, stampe, albume de fotogra­fii precum cel dedicat de Carol Pop de Szathmary doamnei Elena Cu­za. La 3 aprilie 1909, Elena Cuza mu­rea, fiind înmormântată la moşia părintească.