Povesti cu vin si ironii fine

Desi se trage din os domnesc, Balaceanu Stolnici a invatat sa traga cu arma, sa respecte regulile militare si mai mult de-atat sa se situeze pe picior de egalitate cu colegii sai, medicinistii.

Era in primul an de studentie. De-abia implinise 18 ani cand i s-a comunicat ca in fiecare sambata va trebui sa renunte la orele de studiu si sa schimbe halatul alb, de medic, cu haina tarcata de soldat. Constantin Balaceanu Stolnici, aflat in biroul sau pavat cu diplome, tablouri si carti, isi aminteste schitand zambete strengaresti, de perioada celor 6 ani, timp in care a fost si student la Medicina, dar si "ostas" prin salile de curs, caci instructia si teoria militara se realizau tot in cadrul Universitatii. "Generalul Antonescu daduse o lege in care se stipula ca studentii sa nu fie incazarmati, ci sa faca orele de militarie tot in scoala. Programul era bine pus la punct, aveam ore de instructie si de teorie militara, numai ca noi niciodata nu am fost atrasi de militarie si consideram ca pierdem timpul", povesteste academicianul si gandul il poarta repede catre perioada de o luna in care erau obligati prin lege sa schimbe sala de curs cu satele de prin provincie sau cartierele marginase ale Bucurestiului. Acolo unde instructia se facea in aer liber, cateva ore pe zi, caci in rest, se pitulau prin capitele de fan unde adormeau pana la lasatul serii, cand incepeau jocurile de carti umezite din plin, dar pe ascuns, cu stropi de vin proaspat de tara.

LAOLALTA. "Armata pentru noi, studentii, a fost floare la ureche, un fel de vacanta. Am avut parte si de un comandat istet, lucru mare pe vremea aia, care ne spunea: facem 10 minute instructie si daca va descurcati bine la parade si la defilari, atunci sunteti liberi sa faceti ce vreti in timpul zilei! Eu am fost de multe ori in satul Leucosesti de langa Lugoj. O luna trebuia sa stai acolo. Unii plecau acasa, in permisie, eu nu prea avem unde ma duce, caci parintii mei stateau la Stolnici si atunci ramaneam in cazarma", povesteste academicianul Balaceanu. "In sat am fost cazat intr-o sala de curs, altii in casele satenilor. Dormeam in paturi suprapuse si cred ca eram peste 20 oameni in acea incapere. Unii dintre ei erau mai mofturosi la mancare, la conditiile in care stateam si incercau sa ma intarate si pe mine sa ma razvratesc. Dar eu am retinut o vorba de la tatal meu, care imi spunea sa nu fiu mofturos. Am mancat de la cazan fara sa cracnesc, caci si tata care a facut armata la Viena, in cu totul alte conditii, tot la cazan a mancat si nu a ripostat niciodata".

FARSA PENTRU OFITERI. Nu era zi insa in care sa nu se tina se sotii, mai cu seama ca ofiterii nu prea aveau nici o putere asupra lor. "Proveneau dintre soldatii care luptasera pe front si datorita meritelor, a ranilor pe care le capatasera in lupta, au primit grade militare. Se simteau inferiori noua, iar noi atat asteptam: sa le aflam slabiciunea. Mai mereu faceam glume pe seama lor, ironii, insa ei nu prea se prindeau. Cu toate aceaste, deveneau foarte uraciosi si incepeau sa faca pe durii." Si ca sa-i ingrozeasca si mai mult intr-o zi grupa din care facea parte si tanarul Balaceanu i-a invitat pe ofiteri in sala de disectie pentru a-i face partasi la experientele lor in "semn de prietenie". Profesorul rememoreaza: "S-au strans gramada sa vada ce facem. Tantosi. Intrasera si ei in lumea intelectualilor. Peste tot mirosea numai a formol, a cadavru. Noi eram obisnuiti. Ei nu. Ca farsa sa fie facuta ca la carte, la final, dupa ce-i ingrozisem de-a binelea, colegii mei au intins coarda la maximum, si-au desfacut pachetele cu mancare chiar pe masa mortului si au inceput sa manance. «Oaspetii» nostri nu au putut face fata momentului si au iesit din sala val-vartej, mai-mai sa lesine". Alta data, in cadrul serbarilor pe care erau nevoiti sa le organizeze, incorporatii nu au pierdut momentul sa ironizeze gestul unuia dintre superiori, care "intr-o zi i-a casunat lui ca tre’ sa ne miroasa la subrat, sa vada daca mirosim a transpiratie. Era o jignire pentru noi, mai ales ca insasi institutia militara promoveaza ordinea, disciplina si curatenia. Si, ca sa-i «pedepsim» si noi intr-un fel, am pus in scena o mica piesa de teatru, cu tenta absurda, dar care sa ironizeze incercarea lor de a ne face sa ne simtim prost: prezentam viata de cazarma si, la un moment dat, actorii au incepuit sa miroasa mitralierele si sa se intrebe: «Miroase la subsuoara mitraliera? Miroase?» Cel care se stia cu musca pe ca-ciula a tacut chitic si de atunci nu ne-a mai deranjat cu nimic."

"AM SCAPAT DE MOARTE!" Cei 6 ani de studentie au trecut repede. La fel si perioadele de instructie. Dar fara ca vreunul dintre medicinisti sa nu paseasca in camera de arest macar o data. "Imi aduc aminte ca era o incapere in care stateai incuiat toata ziua, fara sa ti se interzica insa sa citesti sau sa scrii. Momentele dificile au fost cand am facut luna de cazarma in Bucuresti. Acolo, pedeapsa era incarcerarea. Se practica peste tot si ni se aplica si noua, studentilor, dar numai daca incalcai grav regulile militare: sa te prinda beat, sa te bati cu cineva sau mai stiu eu ce. Eu am fost de obicei cuminte, ma feream sa intru in astfel de probleme." Caratul ranitei care cantarea kilograme bune, a lopetii, a paturii, a armei, bocancii grei, toate tinute fara sa schitezi vreun gest de oboseala sau de neputinta, era poate cel mai dificil moment pentru studentii rafinati si eleganti de-atunci. Si ca necazul sa fie si mai mare, ofiterii rautaciosi ii puneau sa tina ritmul zeci de kilometri, timp in care musai trebuiau sa cante marsul din Aida "ca, deh, suntem intelectuali!". Dar, spune profesorul, "de nimic din ce am facut nu mi-a parut rau. Stii de ce? Pentru ca stagiile aceastea de armata ne-au adus un beneficiu enorm, care nu poate fi egalat de nimic: am scapat de teroarea frontului si a mortii!".

CU MITRALIERA LA SUBRAT In timpul instructie de infanterie, Constantin Balaceanu Stolnici a invatat sa manuiasca arma, mitraliera, brandurile (lansatoare de proiectile), aruncatoarele de grenade. A ales insa mitraliera ca arma care sa-i fie data in grija, pentru ca, spune profesorul, "era mai usoara". Dar avea si un inconvenient: "Trebuia sa o cureti mereu". De arma trebuia sa ai grija pe toata perioada incazarmarii si daca, Doamne fereste!, se intampla ceva cu ea, "riscai sa ajungi dupa gratii. Toti eram foarte responsabili cu sarcinile care ni se dadeau si aveam grija sa nu ne facem viata grea!". INTELECTUAL DE VITA NOBILA Constantin Balaceanu Stolnici s-a nascut in Bucuresti la 6 iulie 1923. Este unul dintre renumitii oameni de stiinta cu care Romania se poate lauda, medic neurolog, pioner in domeniul neurociberneticii, profesor de neuropsihologie si anatomie a sistemului nervos, membru de onoare al Academiei Romane. Este un descendent al Balacenilor. Radacinile lui se trag dintr-o veche familie boiereasca din secolul al XIII-lea. Este Presedinte de Onoare al Universitatti Ecologice din Bucuresti si profesor de neuropsihologie si anatomia sistemului nervos. "AM FOST COLEG DE ARMATA CU OAMENI DE MARE VALOARE!" Din perioada armatei, Balaceanu Stolnici se poate mandri cu colegii pe care i-a avut, despre care spune ca "au devenit celebri, adevarati oameni de cultura, profesionisti in meseria lor". Unii au murit, altii inca persevereaza in munca lor de cercetare. In minte ii vin cateva nume: Mircea Angelescu, profesor de boli contagioase, doctorul Bacanu, chirurg-sef la Campulung, doctorul Bratescu, ginerele Anei Pauker, specialist in istoria medicinii, profesorul Papahagi. Dupa ce a iesit din armata, academicianul a capatat gradul de sergent, dupa care a fost avansat sublocotenent, apoi colonel in rezerva. "Toate aceste grade sunt mai mult onorifice. Ele sunt meritate de cei care au luptat pe front, de colegii mei din anii mai mari, care au traversat niste vremuri ingrozitoare." Constantin Balaceanu Stolnici a facut armata incepand cu anul 1941, vreme de 6 ani. "A fost o perioada de profunde framantari, tinerii mureau pe front, insa noi, cativa studenti, am fost cu adevarat privilegiati. Ne-am vazut ce carte si atat."