Praf de stele peste suflete

Chiar de la primele spectacole, au fost cooptaţi în Cenaclu Florin Zamfirescu şi Eugen Cristea, care alături de alţi actori au umplut cu poezia lor sufletele românilor.

Florin Zamfirescu, actorul care a presărat 10 ani praf de stele peste suflete, îşi aminteşte: "Eram tânăr actor la Teatrul Giuleşti. Printre colegii mei era şi Mişu Stan. Nu pot să spun cum de m-a invitat într-un spectacol la Râmnicu-Vâlcea, probabil pentru că sunt vâlcean. M-am trezit într-un autobuz, unde erau Adrian Păunescu şi foarte mulţi tineri. Trebuia să iau parte la acel spectacol şi să spun câteva poezii. A apărut Păunescu pe scenă şi a anunţat că se numeşte Cenaclul Flacăra. Spectacolul a fost cam lung, dar extraordinar de bine primit de public. Graţie şi lui Păunescu, care ştia să ţină sala în mână. Atunci i-am cunoscut pe Mircea Vintilă, pe Vali Sterian şi mulţi alţii, pe Evandro Roseti, toţi studenţi. Prestaţia mea se pare că a fost atât de plăcută şi aplaudată de public, încât m-am trezit făcând parte din Cenaclul Flacăra, care abia se înfiripa.

ARMATĂ. La un moment dat am plecat în armată. Armata nu este plăcută niciodată, pentru că îţi fură nişte ani din viaţă. Pentru mine au fost doar şase luni, am avut noroc. Se dădea un telefon, şi Cenaclul mă scotea din unitate pentru nu una, ci cinci sau şase zile. Ajunsesem să-mi fixez câteva texte pe care Păunescu le cerea. «Hanii», de Miron Radu Paraschivescu, cu care aveam succes, «Cioc, Cioc», un cânticel de când eram student. Rar mai spuneam şi altceva, cum ar fi «Legenda Mănăstirii Argeşului». Simţeam nevoia ca, în afară de lucrurile clare, din când în când să aduc ceva nou. «Monologul Puiului de vulpe» nu putea fi recitat în alt loc, era o poezie pentru care în mod normal trebuia să te aresteze. Ce mi-a plăcut foarte tare la Păunescu a fost că niciodată, şi trebuie să o spun, nu mi-a sugerat măcar să recit şi o poezie de-a lui. Deşi are poezii foarte frumoase, recitate în Cenaclu şi puse pe melodii. Eram foarte atent dacă îmi cere aşa ceva, însă niciodată nu a condiţionat prezenţa mea de acest lucru. Am bătut ţara în lung şi în lat cu Cenaclul Flacăra cred că zece ani. Mi-aduc aminte că, la Oradea, mergeam pe stradă cu Păunescu şi am mâncat vreo cinci-şase îngheţate. El era nebun după îngheţată, iar tonetele aveau tot felul de arome, aşa că am răguşit. Odată, la Sala Palatului a venit un soldăţel la mine şi zice: «Vă rog frumos, vreţi să mă ascultaţi şi pe mine?». Vă rog frumos, îmi vorbea cu dumneavoastră. Şi ne-am băgat în WC-ul de la Sala Palatului, unde mi-a cântat nişte cântece sublime. L-am întrebat: «Cine eşti tu, măi băiete? De unde eşti?». Mi-a zis: «Sunt soldat. Vreau şi eu să cânt, dar nu am curaj, am cântecele astea, sunt bune?». I-am spus că sunt geniale, «Mare păcat de defectul tău de dicţie. Cum te cheamă?». «Nicu Alifantis.»
Eram la Braşov şi am auzit cântând un băiat care m-a lipit de perete. Eu nu sunt un muzicolog, dar am gust şi îmi plac anumite lucruri de calitate. «Băiete, tu ce eşti?» Mi-a zis: «Inginer». «Lasă-te, apucă-te de muzică, pentru că eşti extraordinar.» «Domn'le, crezi că merită să fac asta? Eu cânt aşa, de plăcere.» «Cânţi de plăcere, dar cânţi extraordinar.» Era Victor Socaciu.
Mi-e dor de Evandro Roseti, de cei care nu mai sunt în ţară, mi-e dor de cei care nu mai sunt în viaţă. Cu Vali Sterian am fost prieten până în ultima lui clipă.


ÎNVIERE. Am avut spectacole şi la Circul de Stat, spuneam ce aveam de spus, priveam sala arhiplină şi simţeam că se prăbuşeşte pe mine. Erau şi colegii mei de teatru Gelu Colceag, Gabriel Iencek şi Mache Perşa şi parcă şi Ioana Crăciunescu. Am îmbătrânit între timp, dar când ne amintim de tinereţe, Cenaclul Flacăra înseamnă enorm. Ţin minte că unul dintre spectacole s-a ţinut la Polivalentă în Noaptea de Înviere. Costa biletul 25 de lei. Era enorm, dar Păunescu a argumentat: «Costă cât un pachet de Kent, aşa că în loc să fumezi un pachet de Kent mai bine vii la spectacol». Am spus ce am avut de spus şi am plecat la Înviere. Erau cohorte de tineri la bisericile dimprejur. Nu conta, nu ne putea ţine nimeni să nu mergem.

Eu ştiu toate cântecele din Cenaclu, de la «Trrăiască Rromânia, trrăiască trricolorul» al lui Alifantis până la «Cosma Răcoare». Copiii mei au crescut cu cântecele de la Cenaclu. Era un fenomen şi cine îl neagă bate câmpii. Revenirea la el, încercarea lui Păunescu de a-l reface, era o greşeală. Cenaclul a avut rostul lui atunci. A fost o gură de oxigen. Se spuneau anumite texte care păreau incendiare în acel context. Aveau ceea ce s-a cultivat din plin în acea perioadă comunistă: subtext. Într-un regim totalitar, ce se ascunde pe sub vorbe devine foarte important. Există o întâmplare care m-a marcat foarte tare. Veneam din Ardeal, de la Sibiu, şi autobuzul ajunsese la Sibiel. Era duminică, şi pe marginea drumului nu era nimeni. Pe marginea pe care mergeam noi era o bătrână cu un copil pe care îl ţinea de mână. Când şoferul a trecut prin dreptul ei, bătrâna a aruncat fetiţa de 5 ani în faţa autobuzului. Şoferul a oprit, a pus capul pe volan şi a rămas aşa. Noi eram toţi înţepeniţi. Nimeni nu avea curaj să coboare. Se urla de undeva. Tot parbrizul era plin de ceva alb. Când în cele din urmă ne-am dat jos, am găsit fetiţa jucându-se în partea din spate jos, nu păţise nimic. Femeia aceea avea în mână o cantă din metal plină cu lapte, care se vărsase pe parbriz. Ea se speriase de autobuz şi a aruncat fetiţa în mod reflex. Fetiţa s-a sculat pe picioruşele ei şi a plecat. N-am dormit câteva nopţi după aceea.

Nu am fost la ultimul spectacol, la Ploieşti. Eu am început prin 1980 să fac foarte mult film, am refuzat de prea multe ori şi cred că m-am desprins de la sine din Cenaclu. Nu mai aveam timp. Am auzit de accidentul acela, au murit oameni, acum nu ştiu cine e de vină. Cenaclul era de vină că avea succes. A fost cred doar un pretext pentru a fi închis."