Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
PE SCANDURA
"Potrivirea actorului pe rol este unul dintre cele mai importante acte de creatie ale regizorului", povesteste regizorul Mihai Manolescu.
Suntem undeva la etajul sapte al blocului turn din "gradina" TVR. Acel bloc turn cu soldati culcati pe burta si geamuri sparte. In iarna se fac 17 ani. Lifturile sunt noi... Stam intr-un colt de hol, sprijiniti de perete, departe de lumea agitata. Tudor Gheorghe...
"Ma aflam la Craiova unde urma sa pun in scena spectacolul «Napasta», de I.L. Caragiale si nu stiam ce solutie sa adopt pentru personajul Ion Nebunul, extrem de complex, din ce unghi sa-l abordez", continua regizorul. "Dar, ca de fiecare data cand ma aflu intr-un asemenea impas, m-am intors la text ca sa-l cercetez mai bine. Intotdeauna acolo e solutia. Ei bine, rezolvarea se afla chiar in prima scena a piesei in care Gheorghe, invatatorul, citeste in ziar o descriere a lui Ion, facuta de un temnicer de la ocna unde fusese Nebunul inchis. «Era bun si foarte simpatic tutulor, in afara de cazurile in care il apuca mania persecutiei», statea scris. Va sa zica, dominanta personajului era «bun si foarte simpatic»."
ECCE HOMO. Intr-o translatie libera facuta m-am gandit ca persoana "foarte simpatica tutulor" de la teatrul din Craiova nu poate sa fie decat Tudor Gheorghe. La inceput m-am indoit de judecata asta, ma temeam sa nu fie pripita. Dar castigul nostru al tuturor in planul spectacolului s-a dovedit a fi mult mai mare decat aceasta simpatie de care se bucura si se bucura si astazi. Asta a fost prima mea intalnire cu actorul Tudor Gheorghe.
|
| ||
UN ACTOR CRESTIN INTR-UN MISTER"Cand ne-am intalnit, nu stiam nimic despre Tudor Gheorghe, desti intuiam ca avea o asezata baza crestina. Nu facea caz de lucrul asta, tocmai din pricina asta. Astfel ca stia ce inseamna si practicarea smereniei. Tarziu am aflat ca aceasta baza o avea temeinic insusita din familie si rezona foarte bine cu sufletul lui, drept care, Ion Nebunul, in interpretarea lui, era un iluminat. Toata seninatatea si asezarea personajului s-a bucurat de seninatatea si asezarea lui Tudor." (Mihai Manolescu) |
|
|
REVOLTA UNUI ROMAN"Tudor Gheorghe nu canta cantece! El exprima valori! Nu e doar un actor sau doar un cantaret! Tudor Gheorghe este o personalitate culturala. Fiecare demers al lui este unul lucid, constient si coerent, structurat, ca un spectacol de teatru, cu idee si conflict. Este un demers cultural. Imi amintesc de un spectacol polemic despre poluarea folclorului romanesc facut candva la teatrul din Craiova. Inca nu aparusera manelele, dar folclorul fusese invadat de muzica de petrecere sarbeasca. A fost un spectacol-scoala, in ideea asta a demersului cultural." (Mihai Manolescu) |
|
|
UN MENESTREL ILUMINAT ISI CANTA DOINA DE OCNA"In colaborarea mea cu Tudor Gheorghe exista momente pe care n-am sa le pot uita", spune regizorul Mihai Manolescu. "In «Napasta», exista la un moment dat o indicatie a lui Caragiale in care se spune ca, ramas singur in scena, Ion canta un cantec de haiducie. Aici mi-am permis o mica licenta, stiindu-l pe Tudor foarte bine documentat in ceea ce insemna folclorul epocii. I-am spus, «Tudor, gaseste-mi tu aici o doina de haiducie care sa se potriveasca!». Si, nici nu ma indoiam, a gasit. Si chiar mai bine, o doina de ocna. «Doi ma leaga / Doi ma-ntreaba / Doi bat cu maciucile / De usuca crucile.» Asa suna textul.Era un moment cutremurator, care se lega extraordinar si cu spectacolul nostru despre o societate decrestinata, in care popa tine o carciuma, de exepmlu, dar si cu abandonarea crestinismului de catre lumea in care traiam noi atunci. N-am sa uit niciodata cum in acel moment sala ingheta, iar spectatorii ramaneau cu sufletul la gura. In tot spectacolul, celebrul menestrel Tudor Gheorghe nu canta decat aceste patru versuri." Citește pe Antena3.ro MUZICA DINLAUNTRU POEZIEI"Tudor este un om extrem de analitic. Cand spune despre el ca simte ritmul si muzica dinlauntrul poeziei, nu e deloc o figura de stil. Tudor reusise cu-adevarat sa gaseasca muzica interioara a personajului, lucru care se simtea pana si in rostirea, aproape ca o psalmodie bizantina, a textului. E un paradox care facea ca verbul sa ajunga dincolo de nivelul intelectului, la cel al simtirii, transmitand exact acea liniste interioara pe care o are crestinul in orice situatie pentru ca stie ca se raporteaza nu la cele trecatoare, ci la vesnicie." (Mihai Manolescu) |
