Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Iubitor de neam şi de dreptate, Avram Iancu a rămas în inimile românilor prin cântece, poezii populare şi notiţele celor care l-au cunoscut.
Scriitoarea şi publicista Constanţa Hodoş, născută Taloş, soţia lui Alexandru Hodoş, scriitor şi ziarist sub pseudonimul Ion Gorun, a lăsat mărturie în numărul omagial al revistei Transilvania din 1922 amintirile sale despre Avram Iancu. Socrul Constanţei Hodoş, doctor Iosif Hodoş, a fost vicecomite al Zarandului şi deputat în Parlamentul de la Pesta şi un înflăcărat luptător pentru drepturile românilor din Transilvania. Revoluţia de la 1848 îl aduce, la numai 19 ani, în primele rânduri, viceprefect al lui Avram Iancu.
În "Amintiri despre Avram Iancu", scriitoarea Constanţa Hodoş descrie o tristă perioadă din viaţa Regelui Munţilor, din vremea în care, copilă fiind, tatăl său, Constantin Taloş, pretor în Hălmagiu, l-a avut oaspete pe Avram Iancu. Iată ce nota Constanţa Hodoş: "Eroul marei epoci de redeşteptare naţională, cel care a prins să traducă în faptă idealul proclamat pe «Câmpia Libertăţii» sufletul care a ştiut se se întrupeze într’un semizeu al acţiunii vitejeşti fără seamăn, al apărării noastre energice şi înţelepte şi umane - îşi trăia ultimii ani ai martiriului său. Era în anul 1869, toamna, în septemvrie. Deşi eram copil abia de 8-9 ani pe atunci, mi-l reamintesc ca aevea - îl văd deschizând uneori încet uşa casei noastre părinteşti şi intrând sfios, înfăşurat ca de obicei, până peste bărbie, în şuba lui neagră... Atunci, în toamna acelui an, tatăl meu, pretor în Hălmagiu, rugase oamenii lui de pe la Lazuri, Albac şi Vidre, ca unde îl vor întâlni şi cum vor putea, cu binişorul, să-l aducă pe Iancu la dânsul.
Se apropia ziua hotărâtă pentru desvelirea monumentului ridicat lui Buteanu la Iosăşel, şi dorinţa fruntaşilor iniţiatori ai acelui monument era: să fie şi Iancu de faţă... Dar de unde să-l iei pe Iancu? Regele Munţilor n-avea reşedinţă. Sinistrul demon al trădării îl mâna din loc în loc. (...) Zbirii Împăratului înfruntat de Regele Munţilor, care n’a voit să-i primească decoraţiile, ci stăruia pentru drepturile şi libertatea poporului, căci «pentru acesta luptase», – zbirii l-au aruncat în temniţă, l-au scuipat şi l-au pălmuit, ca pe un alt Mântuitor... Când l-au slobozit din închisoare, acasă, ai lui, nu l-au mai cunoscut pe Iancu. Plecase un Rege şi se întorcea o umbră. O umbră!
Nimic mai potrivit. Căci chiar de n’ai fi ştiut că e umbra lui Iancu, omul acela înfăşurat în şuba lui neagră, dacă te-ai fi uitat bine în ochii aceia adânci şi tulburi, în faţa aceea, brăzdată, tăcută, care totuşi îţi vorbea, nu se putea să nu te fi cutremurat tragica expresie a întregei lui figuri. Tragedia întregului neam românesc trăia acolo, în faţa aceea brăzdată, în ochii aceia tulburi...
Stratagemă
Veni Iancu şi tata îl ospătă ca de obicei, – apoi îl luă pe departe: «Bine venişi, dragă Iancule; te-au căutat Frâncu şi Borlea şi Hodoş, cu Mircea Stănescu de la Arad...». Dar Iancu se ridică de la masă, cu un pas spre uşă. «Nu mă duc la Baia de Criş...» «Nu, nu... Vor veni ei aici, – apoi vom pleca cu toţii, la Buteanu.» Îşi încruntă sprâncenele stufoase: «La Buteanu? – care Buteanu?» «La Iosaş!» O tresărire, ca de bucurie, îi lumină faţa, în vreme ce o licărire de memorie părea a-i reveni. «Atunci... nu-i adevărat că l-au omorât Ungurii?» Tata se folosi de o stratagemă: «Nu! Să vezi: Ungurii nu l-au putut omorî. El va trăi cât naţia românească!» A «înviat» ca Iisus Hristos. Vii cu noi să-l vezi?». «Viu, răspunse Iancu hotărât, viu!» Şi iarăş se îndreptă spre uşă. Câteva zile l-am împresurat toată familia, cu tot ce am putut născoci, să nu i se urască, să plece. Să-l poată duce la serbare era dorinţa tuturor. Să-l mai vadă poporul, Crişenii lui, cari îl adorau şi-l plângeau ca şi grenadirii lui Heine pe Napoleon.
Iancu iubia muzica şi singurătatea. De aceea tata îl lăsa singur în odaia de oaspeţi şi-i aducea câte fluiere găsia pe la ciobanii din împrejurimi".
Cât despre ziua mult aşteptată de toţi apropiaţii lui Avram Iancu, despre călătoria de patru ore spre Iosaş, Constanţa Hodoş îşi amintea cu nostalgie: "Trei trăsuri înghesuite erau gata să plece din curtea noastră, de dimineaţă. Sigismund Borlea, observând cu cât dor priveam convoiul, mă ghici, îmi făcu semn să mă apropii şi mă luă pe genunchii lui. Iancu şedea lângă el; mă prinse de mână şi tot drumul m’a ţinut aşa. Cum tata îmi povestise de multe ori despre faptele lui, ştiam cine era el, şi tot drumul am simţit un fior de evlavie şi de mândrie că eram aşa de aproape de el şi-l puteam ţinea de mână fără să-mi fie teamă în tot momentul că are să fugă de lângă noi.
Vitejie
După o călătorie de patru ore, sosirăm la Iosaş. (...) Coborârăm jos, în Valea Crişului. Pe mal, în apropierea unei sălcii bătrâne, pletoase, la câţiva paşi de albia râului, pe un teren nisipos, era aşezat monumentul, învăluit în postav negru. (...) Crişenii lui Iancu, cari luptaseră sub steagul lui (...), auziseră că a venit, că era aci, între ei, şi-l aclamau. Iancu trebuia să vină la tribună, să se arate mulţimii... Dar unde era Iancu? O clipă îl văzusem posomorât, încruntat, când se porniră cuvântările. Apoi, atenţia-mi fu atrasă de sgomotul manifestărilor... Cu câteva clipe înainte era aci, lângă noi; tata îl păzea ca pe o comoară – dar răpit de entuziasm se ridicase şi el un moment, – şi acuma iată, nu mai era aci, lângă noi... nu mai era nicăieri! Tata alergă prin mulţime, în dreapta, în stânga, întrebând şi căutându-l, – dar nimeni nu-l văzuse, nu-l recunoscuse (...). Nu l-am mai văzut de atunci pe Iancu. N’a mai venit prin Hălmagiu. Peste doi ani l-au găsit mort pe o bancă din faţa şcoalei reformate din Baia de Criş".
Citește pe Antena3.ro
Avram Iancu s-a stins, însă cântecele despre faptele sale de vitejie dăinuie dincolo de trecerea anilor. Despre Crăişorul Munţilor au rămas felurite cântece şi versuri, având autori anonimi, oameni simpli care n-au contenit să-l iubească şi să-i cinstească amintirea. "Nimic nu dovedeşte mai bine popularitatea unui erou, felul cum el e privit şi preţuit de poporul de rând ca poezia poporală. Ea e criteriul cel mai sigur, nu numai al popularităţii unui erou, ci şi al influenţei, binefăcătoare sau stricăcioase, pe care eroul a exercitat-o asupra maselor populare (...). Sub acest raport, puţini eroi se pot compara cu Avram Iancu, regele munţilor, nu numai la noi, ci şi la alte popoare. El are toate calităţile ideale ale unui bun conducător. E tânăr, frumos, viteaz, iubitor de neam şi de dreptate, în sfârşit, un om fără seamăn (...)." Astfel vorbea redactorul-şef Ioan Georgescu despre Crăişorul Munţilor în revista Transilvania în septembrie 1922.
Folcloristul bucovinean Simion Florea Marian a adunat în cărticica "Poezii poporale despre Avram Iancu", Suceava, 1900, frumuseţea cântărilor despre "Craiul Munţilor". Sunt versuri simple, dar emoţionante despre vitejia lui Avram Iancu: "Iancu cu fluier de vie/ Ne scoase din iobăgie/ Iancu cu fluier de soc/ Umplu ţara de noroc/ – Mulţumesc secure, coasă/ Că-mi ţineţi sufletu-n oase;/ Mulţumesc codri şi văi/ Că scăparăţi fraţii mei (...)". Despre vitejia lui Iancu se vorbeşte şi în cântecul "Carăle Iancului" inclus în Romanul istoric "Avram Iancu, regele Carpaţilor", publicat de I.P. Florantin în 1891: "Pe dealul Feleacului/ Merg carăle Iancului/ Nu merg cum merg carăle/ Strălucesc ca soarele. Carul merge’mpiedecat,/ Iancu merge supărat./ Boii-s cu coarne de ceară,/ Om ca Iancu nu-i în ţară;/ Boii-s cu coarne de spume,/ Om ca Iancu nu-i în lume/ Boii-s cu coarnele verzi/ Om ca Iancu nu mai vezi!".
Câte balade, câte doine, câte cântece îl descriau pe Avram Iancu, greu se poate ajunge la un răspuns... "Suntem convinşi că în Munţii noştri Apuseni atât de bogaţi în aur şi alte metale nobile – mai spune Ioan Georgescu – se mai află încă multe comori de poezie poporală necunoscută. Folcloriştii şi etnografii noştri, aceşti mineri ai sufletului poporal, sunt chemaţi să descopere încă mult aur şi argint de adevărată gândire şi simţire românească, în legătură cu numele neuitatului nostru erou."
Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - Avram Iancu
