120 de ani de Autocefalie

La 4 februarie 2005 s-au implinit 120 de ani de la recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, act stipulat oficial si de Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol la 25 aprilie 1885. Autocefalie inseamna libertate deplina in organizarea si administrarea problemelor interne, fara nici un amestec sau control al vreunei autoritati bisericesti din afara. Tot acum s-au implinit 80 de ani de la ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie (1925). Patriarhatul reprezinta suprema treapta ierarhica la care poate fi ridicat Intaistatatorul Bisericii si titlul cel mai de cinste care i se poate acorda acestuia, potrivit pravilei canonice si traditiei consfintite in lumea crestin ortodoxa. Astfel, in Aula Palatului Patriarhal, in prezenta Sanctitatii Sale 〠Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, sub presedintia Preafericitului Parinte Patriarh 〠Teoctist, a avut loc sesiunea solemna a Adunarii Nationale Bisericesti dedicata celor doua repere sacre din istoria ortodoxiei romanesti.

Castigarea autocefaliei a fost o lunga si anevoioasa lupta, conturata pregnant dupa Unirea Principatelor Romane din 1859, careia i-au urmat, in chip necesar si firesc, unirea celor doua Biserici Ortodoxe din Tara Romaneasca si Moldova intr-un tot unitar. Dupa actul Unirii, atat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cat si mitropolitii celor doua entitati bisericesti, 〠Nifon al Munteniei si 〠Sofronie al Moldovei, au insistat pentru recunoasterea autocefaliei Bisericii Romanesti. Actul prin care s-a consfintit acest eveniment a fost Decretul Organic pentru infiintarea unei autoritati sinodale centrale pentru afacerile religiei romane din 3 decembrie 1864. Acesta, la articolul unu, prevedea: Biserica Ortodoxa Romana este si ramane independenta de orice autoritate bisericeasca streina in tot ceea ce priveste organizatia si disciplina. Urmatoarele articole prevedeau crearea unui singur Sinod general pentru intreaga Biserica si prescriau: Sinodul General al Bisericii Romane pastreaza unitatea dogmatica a Sfintei Credinte Ortodoxe Romane cu Marea Biserica de Rasarit, prin cointelegere cu Biserica Ecumenica din Constantinopol. Era pentru prima data in istoria bisericii si a statului roman cand o lege prevedea in mod oficial autocefalia si independenta canonica fata de Patriarhia Ecumenica.

Mitropolitul 〠Nifon a primit titlul de Primat al Romaniei de la Al. Ioan Cuza in 1885. Patriarhul Ecumenic 〠Sofronie al III-lea si Sinodul sau au obstructionat eforturile de recunoastere a autocefaliei, suparati mai ales de Legea Secularizarii Averilor Manastirilor Inchinate Locurilor Sfinte. Aceasta lege a fost data in 1863 si a avut drept consecinta recuperarea unei suprafete mai mari de un sfert din cea a tarii, stapanita la vremea respectiva de fanarioti. Legea pentru numirea de Mitropoliti si Episcopi Eparhioti din 11 mai 1865 a fost ultima dintre cele date de Cuza si a prilejuit multe discutii si framantari creand lupta pentru canonicitate, deoarece Cuza isi aroga dreptul de a numi ierarhi. Dupa abdicarea fortata a acestuia la 11 februarie 1866, prevederile referitoare la autocefalie au fost inscrise in Constitutia din 30 iunie 1866, promulgata de Pricipele Carol I. Articolul 21 prevedea: Biserica Ortodoxa Romana este si ramane neatarnata de orice chiriarhie straina, pastrandu-se insa unitatea cu Biserica Ecumenica a Rasaritului in privinta dogmelor.

In 1885, Biserica Ortodoxa Romana a devenit autocefala, iar din 1925 a fost ridicata la rang de Patriarhie

La 14 decembrie 1872 s-au pus bazele Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, cand au fost aprobate Legea organica pentru alegerea episcopilor si mitropolitilor eparhioti, precum si cea a constituirii Sfantului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Romane. La 25 martie 1882, in Joia Mare a Sfintelor Pasti, membrii Sfantului Sinod au sfintit pentru prima data Sfantul si Marele Mir in Catedrala Mitropolitana din Bucuresti, fara a mai cere permisiunea Patriarhiei Ecumenice. Aceasta este dovada ca obtinerea autocefaliei devenise o problema doar de ordin formal. Actiunea a atras un protest scris foarte dur din partea Patriarhului Ecumenic 〠Ioachim al III-lea. Raspunsul a fost dat de Episcopul 〠Melchisedec al Romanului, la 23 noiembrie 1882, raspuns care avea sa devina Act Sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane si relatiile ei cu Patriarhia de Constantinopol.

Dupa mai multe incercari, la 25 aprilie 1885, Patriarhul Ecumenic 〠Ioachim al IV-lea confirma autocefalia Bisericii noastre.

La 30 mai 1885, Mitropolitul Primat al Romaniei 〠Calinic Miclescu a trimis o scrisoare de multumire Patriarhiei Ecumenice, anuntand deopotriva celelalte Biserici surori autocefale despre recunoasterea oficiala a autocefaliei.

Dupa intemeierea statului roman, Biserica Ortodoxa Romana s-a dezvoltat ca o biserica puternica si dinamica, a doua ca marime si pondere in randul bisericilor ortodoxe surori, astfel incat ridicarea ei la treapta de Patriarhie a devenit o necesitate pe masura autoritatii si prestigiului ei in lumea ortodoxa. La 4 februarie 1925, Sfantul Sinod a hotarat in unanimitate infiintarea pentru Biserica Ortodoxa Autocefala Romana a demnitatii de Patriarh si ridicarea scaunului mitropolitan al Ungro-Vlahiei la demnitatea de Patriarhie. Guvernul si Parlamentul Romaniei au ratificat aceasta hotarare prin legea votata in Senatul si Adunarea deputatilor si promulgata prin decretul regal din 23 februarie 1925. La 4 mai 1925 s-au aprobat Legea organica si Statutul Bisericii Ortodoxe Romane prin care se uniformiza organizarea ei unitara. Biserica, ridicata la rangul de Patriarhie, a fost recunoscuta prin Tomos-ul Patriarhului Ecumenic 〠Vasile al III-lea, la 30 iulie 1925.

Primul Patriarh al Romaniei a fost 〠Miron Cristea, inscaunat la 1 noiembrie 1925. Acestuia i-au urmat in demnitate 〠Nicodim, 〠Iustinian, 〠Iustin si 〠Teoctist, care este si acum in exercitiul functiunii.

In acest an, Biserica Ortodoxa Romana aniverseaza ambele evenimente, de o importanta covarsitoare, din istoria sa bimilenara.