Basescu si glaciatia transatlantica

S-a topit inghetul transatlantic? Si, daca nu, risca oare Romania sa fie marginalizata, asa cum sustineau recent niste editorialisti in presa bucuresteana, potrivit carora, cooperarea Bucurestilor cu SUA trece prin intermediul unei Uniuni Europene care nu se intelege de fel cu America? In fapt, aceasta teza risca sa fie rezultatul unei iluzii optice determinate partial de fixarea analistilor asupra importantei unor tari care au fost veacuri la rand puteri de mana intai si pe care, iata, presedintele american George W Bush le-a curtat cu mare aplomb. Indiscutabil, importanta actuala a Germaniei si Frantei, care se confrunta cu un set considerabil de probleme interne, economice si sociale, nu trebuie subestimata, chiar daca a scazut masiv. Impactul axei Berlin-Paris ramane mare chiar si dupa largirea UE si primirea in comunitate a unor tari ex-comuniste net mai apropiate de valorile americane decat unii dintre vest-europeni. Nici anvergura divergentelor transatlantice nu poate fi redusa la un mizilic, desi presedintele american si gazdele europene s-au straduit sa le minimalizeze. A intelege de ce si care este raportul real de forte intre cele doua maluri ale Atlanticului ofera si raspunsul cel mai adecvat la intrebarile referitoare la stringentele politicii externe romanesti.

Clivajul transatlantic s-a ivit pe fondul disparitiei amenintarii sovietice si s-a amplificat exponential, in temeiul unor firesti rivalitati culturale, politice si economice, dupa 11 septembrie 2001. Interpretarea divergenta data atentatelor genocidale, care la Washington au iscat decizia declansarii unui razboi antiterorist de factura globala adecvat mondializatei agresiuni islamiste, a pecetluit soarta vechiului Occident. Societatile vest-europene, afectate de galopanta erodare a aderentei la valorile iudeo-crestine, de o masiva imigratie musulmana si de o traditie pacifista consolidata in cele sase decenii de pace obtinute sub protectia americana, au reactionat negativ la scenariul neoconservator propus de Washington. In SUA, barbaria pilotilor mortii a generat o strategie ofensiva, conform careia, in statul globalizat nici o putere nu-si mai poate permite indiferenta fata de alte zone ale globului. In masura in care terorismul global e de sorginte islamista, atentia Americii s-a concentrat fireste asupra Orientului Mijlociu, strategii Casei Albe optand in favoarea exportului ofensiv de libertate in aceasta regiune. Mai sceptica si lipsita de instrumente militare suficiente, deci de putere veritabila, UE a ramas partial in expectativa. La Paris si Berlin s-au invocat argumente interpretabile de ordinul dreptului international si s-a afisat o prezumtiva superioritate morala. In timpul primului mandat al lui Bush, Lumea Veche i-a atribuit propria pozitie si majoritatii poporului american. Alegerile din SUA au clarificat chestiunea legitimitatii democratice, initial dubioase, a presedintelui american, sustragand criticilor europeni ai Administratiei Bush unul din principalele lor atuuri. Discreditarea definitiva a erorilor lui Gica-Contra s-a produs insa dupa alegerile din Irak si dupa decesul palestinianului Yasser Arafat.

Peste ocean, neoconservatorii s-au vazut si ei contrazisi de sangeroasele realitati ale minatului teren irakian. SUA risca sa sufere in continuare pierderi grele in razboiul antiterorist, daca nu conving puterile europene sa revina in barca transatlantica. Impreuna cu ele, efortul de spargere a bastionului integrist si de transformare a Orientului Mijlociu intr-o zona a democratiei ar fi un exercitiu incomparabil mai lesnicios decat in absenta Frantei si Germaniei. Succesul revolutiei de catifea ucrainene a revelat o data in plus puterea extraordinara a unitatii transatlantice, care, sa nu uitam, a izbutit sa ingenuncheze si totalitarismul nazist si pe cel comunist. Or, nimic nu e mai molipsitor si mai dinamizant decat succesul. In pofida persistentei rivalitatilor, vest-europenii stiu bine ca este in interesul lor sa puna umarul la stabilizarea lumii rasaritene. Ea e imperativa chiar si in conditiile impuse de Washington, alternativa fiind un razboi prelungit in ograda din dos a Europei, al carui pret ar fi net mai piperat pentru Berlin si Paris decat pentru SUA. Blair a inteles acest lucru din timp. Chirac a perpetuat un degaullism pe cat de traditional in Franta, pe atat de perdant. Schröder i s-a alaturat pentru a castiga precedentele alegeri prin recursul la populista carte antiamericana si poate dintr-un spirit de solidaritate europeana gresit orientat. Ambii stiu ca au pierdut.

Pentru europeni e limpede ca dificila integrare europeana devine imposibila in conditiile perpetuarii divergentelor transatlantice. Concesivele zambete impartite marinimos de Bush au inmormantat cu fast si pompa necesara refuzul franco-german, permitandu-le europenilor sa iasa din eroare cu prestigiul nesifonat. Sub presiunea intereselor comune, strategia de securitate a UE se va reapropia in mare masura de cea americana, iar Romania, ca si Polonia vor putea prelua un rol cat se poate de benefic in promovarea acestei stringente realinieri. Departe de a se trezi marginalizat, Guvernul roman si-a fructificat pana acum sansa de a se plasa pe creasta valului care va determina refacerea puntilor transatlantice. In politica externa, Traian Basescu a mizat pe calul castigator. Daca presedintele nu va gresi pe plan intern, ratand reforma de amploare promisa, Romania va profita din plin de pe urma reajustarii strategiei ei diplomatice.