IN UMBRA COPILARIEI - Voinescu Maria Corina

Mama imi spunea ca pun prea multe intrebari, ca sunt prea insistent, ca supar prea mult. Nu vreau sa o ascult, fac ce-mi place, nu ma intereseaza nimic din ceea ce fac cei mari. Si ce daca Mosul nu vine la mine, nu-mi trebuie nimic, am masinute, jocuri, papusi, hainute... Ma tot avertizeaza ca Mosul nu va veni la mine.

Si asa se si intampla - Mos Niculae m-a uitat, dupa cate se pare. Imi facusem ghetutele, le lustruisem chiar. Nu se poate, imi spun. Nu mi se poate intampla chiar mie. Va urasc pe toti, inclusiv pe tine, Mosule, ca nu m-ati luat in seama. Trantesc usa, rastorn tot ce e in camera, ma framant - ii scrisesem - n-am vrut un lucru material, ci i-am cerut sa ma scoata din apartamentul asta mic, ingust si pustiu si sa ma duca intr-un palat de clestar, asa cum imi citise mama intr-o poveste.

Asta am fost eu, un copil rebel, incurabil. Asa sunt, poate, multi copii care nu primesc intotdeauna ce isi doresc. Acum am 60 de ani si chiar sunt Mos Craciun. Sunt Mos Craciun datorita intamplarii de la 5 ani, cand atat Mos Niculae, cat si Mos Craciun m-au uitat. In anii ce-au urmat tot ce prindeam era aruncat sau dat altor colegi si prieteni - ii uram pe Mosi mai mult ca oricand. Pe la 10 ani am aflat care era adevarata poveste a Mosilor. Nu mi-a venit sa cred, nu se putea ca Mosul acela sa fie mama deghizata intr-un costum format dintr-o patura rosie, o pereche de cizme si o caciula pe masura, la capetele caruia atarna o barba alba, deasa si artificiala.

Aceasta costumatie a fost purtata pe rand de frati, surori, bunici si chiar de tata, persoane care nu numai ca nu respectau traditia costumatiei, nu aveau nici macar taria sufleteasca de a se abtine sa nu rada si sa nu se stapaneasca sa afiseze o trasatura a caracterului lor de zi cu zi. Asa ca trepatat i-am recunoscut.

De atunci nici macar o poezie cu Mos Craciun nu am mai dorit sa aud nici macar un colind. Ii urma pe toti. Incetasem sa mai pun intrebari, devenisem chiar un copil introvertit. Razbunarea cea mai mare a fost cand am reusit sa determin alti copii sa creada ca nu exista Mos Craciun. Si nu a fost doar atat, ii rugam sa mearga si sa smulga straiele Mosului. M-am simtit bine, dupa ce doi ani am reusit sa conving vreo 50-60 de copii ca Mosul nu exista. Mare mi-a fost mirarea mai tarziu cand un smecher de la noi de pe scara, provenit dintr-o familie numeroasa, mai mare cu vreo doi ani ca mine, a spus: Ha! Ha! Ha! Asta tot mai crede in Mos Craciun!.

Asa ca nu reusisem nimic. Ceilalti stiau, iar eu nu. Cine eram eu sa nu cunosc adevarul? Da, eram: Som Nicolae Nuicarc (numele tatalui, numele mic si numele mamei). Un nume ciudat, ar spune unii. Asta era numele meu, de care mai tarziu am fost mandru.

Eram in anul III de facultate, cand un coleg de camera, epigramist infocat, imi spune: Bai, Nae, ce ascunzi tu in numele asta de familie?. Bineinteles ca nu am luat in serios vorbele lui, cand imi arata ca citind literele in ordine inversa reiesea: Mos Nicole Craciun. Nu se putea asa ceva. Trecusera 22 de ani si eu purtam numele a doua... personaje ce nu aveau loc in fiinta mea.

Fara a mai impanzi paginile prea mult cu povestea vietii mele, vreau sa va spun ca nu stiu prin ce minune nu am fost acelasi, dupa aceasta intamplare si dupa inca una pe care am sa o povestesc in randurile ce urmeaza.

Eram la circ, ca in fiecare primavara ne bucuram sufletele mergand la circul G... din Bucuresti. La un moment dat, trei pitici ma aduc in culisele circului si ma pregatesc pentru un spectacol. Nu imi aduc aminte de acel spectacol, insa in mintea mea cei trei pitici devenisera spiridusi cu barba, purtau costume rosii, prinse la mijloc in curele late, argintii, iar in picioare purtau un fel de incaltaminte orientala, alungita, ale caror varfuri se ondulau spre partea superioara. Era fantastic - in peisaj intram eu, Mosul cel darnic si bun. Fusese un vis... asudat si nauc, nu am raspuns la intrebarile prietenilor mei si nici nu am dat vreun semn ca as fi constient de realitatea inconjuratoare.

Asa s-au stins toate in negura timpului. Am terminat facultatea, m-am angajat ca oricare alt om, am avut trei copii, carora le-am oferit tot ce le poate oferi un parinte, iar povestea cu Mosii era repovestita an de an, inflorita si incarcata de mister. La 35 de ani mi-am lasat barba, iar parul mi-l lasasem sa creasca mult dincolo de umeri. Dupa nici cinci ani am albit complet: parul lins devenise alb ca spuma laptelui, sprancenele stufoase imi cuprindeau o parte din pleoape, insirandu-se pana spre ridurile fruntii, iar barba imi crescuse incredibil, pana dincolo de piept.

Asa aratam la 40 de ani si asa arat si azi la 60 de ani, plin de riduri si adus putin de spate. Ori de cate ori am incercat sa-mi tund parul nedorit, eram intrerupt, chiar intr-o noapte am reusit sa-mi tai putin din barba, cand am auzit-o pe sotia mea strigandu-ma: Nae, copiii au febra mare. Vino repede!. Copiii se imbolnavisera brusc, doctorii nu puteau sa se pronunte in privinta lor, nu credeam ca va mai fi vreo sansa: cei trei copii erau pe moarte. Nu stiam ce e de facut, se apropiau sarbatorile si erau inca la spital. Singurul lucru pe care l-am facut a fost sa le promit Mosilor ca nu imi voi mai taia niciodata un fir de par. Minune dumnezeiasca, a doua zi copiii nostri alergau in salon, topaiau, radeau si strigau vrem acasa.

Pe 6 decembrie ghetutele lor au fost pline cu cele mai minunate daruri. Pe 7 decembrie ma plimbam cu familia prin parcul C... pentru a admira cele mai frumoase globulete si braduti, dupa care o multime de spectacole ne chemau sa le urmarim. Niciodata nu fusesem atat de frumos, am descoperit atunci ce inseamna sarbatoarea si, mai presus de toate, am descoperit ce a pierdut sufletul meu de copil. Datorita unui sentiment care nu ar fi trebuit sa ma cuprinda pe atunci, fusesem mai sarac cu o etapa din viata. Am realizat de ce albisem atat de repede. Insa nu acesta fusese purul adevar, ci aveam sa-l aflu putin mai tarziu. Urmarind spectacole, niste pitici m-au chemat sa-i urmez in spectacol. Dupa cum probabil v-ati imaginat, erau piticii circului G... Ii recunoscusem.

Spectacolul s-a incheiat, insa eu nutream o alta realitate. M-am intalnit cu piticii mei la o cafenea si le-am istorisit intamplarea din studentie. Au fost incantati ca i-am recunoscut, insa eu nu fusesem pentru ei decat o marioneta. I-am numit spiridusi, le-am oferit un acoperis deasupra capului, o mancare calda, o familie primitoare. Asta a fost tot in demersul meu de a-i determina sa porneasca pe un drum caritabil in viata. Nu mi-a fost greu sa-i conving sa devina spiridusii lui Mos Nicole Craciun.

Dragi prieteni, dragi copii, de la varsta de 40 de ani traiesc pentru voi, intineresc pentru voi si rad cu voi. Datorita unor sume colosale de bani, pe care nu am aflat niciodata de unde le primesc, traiesc impreuna cu familia si spiridusii mei in Laponia. Tarile nordice ale Americii si ale Europei sunt cele care se bucura de prezenta mea de-a lungul sarbatorilor. Nu uitati ca Mosul exista, si mai mult ca a descoperit lumea feerica a copilariei in Romania.

Va trimit intr-un cub de gheata si intr-un fulg de nea toata fericirea unui suflet de copil si binecuvantarea dumnezeiasca.

Voinescu Maria Corina, Rm. Valcea, jud. Valcea