Mandria de a fi roman

Nu poti fi mandru (sau rusinat) de o calitate pe care n-ai obtinut-o prin merit sau prin optiune.

Nu te-a intrebat nimeni daca vrei sa te nasti roman si n-ai fost declarat roman de un juriu care ti-a evaluat, in prealabil, virtutile. Te-ai trezit roman, asa cum te-ai trezit barbat sau femeie, brunet sau blond, inalt sau scund. A spune, asadar, "sunt mandru ca sunt roman" e totuna cu a spune "sunt mandru ca am nasul carn", sau "sunt mandru ca am ochi albastri". Intrucat a fi roman nu e o alegere personala si nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare innascuta, nici mandria, nici jena, nici recunostiinta, nici insatisfactia n-au ce cauta aici. Mai departe: nu poti fi mandru de a apartine unei categorii atat de largi, incat ea contine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poti spune "sunt mandru ca sunt om". Exista oameni care justifica, eventual, mandria de a fi om, dar exista si cazaturi, ticalosi, rebuturi, care fac specia de ras. La fel, exista romani de a caror concetatenie poti fi flatat, si exista altii care ne strica firma. Poti fi mandru de Eminescu, dar nu poti fi mandru de Alexandru Draghici sau de Ramaru. In cel mai bun caz, ai putea fi deci indreptatit sa fii mandru ca esti om cumsecade (nu om in general), sau roman de isprava (nu roman in general), desi a fi "mandru" de o calitate proprie, chiar reala, e oricum un comportament discutabil. Pe de alta parte, e cu totul nedrept ca romanii nereusiti sa se simta mandri ca fac parte din aceeasi categorie cu romanii reusiti. E scandalos ca Mischie sa fie mandru ca e din neamul lui Stefan cel Mare. Daca romanii sunt P.P.Carp, Bratienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Enescu si Brancusi, ma bucur sa fac parte din aceeasi comunitate cu ei. Dar daca romanii sunt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea si altii ca ei, nu sunt prea incantat de vecinatate. Romanii de anvergura, romanii de buna calitate slujesc frecvent de paravan, sau de instanta legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grabiti sa-si asume merite cu care n-au nimic in comun. Unii se comporta ca si cum meciul castigat de o echipa romaneasca e o victorie personala, o isparava a muschilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnationala sunt resimtiti ca alibiuri ale valorii proprii. Chibitul e mandru de talentul celui din teren si ajunge sa se identifice cu el. Au castigat "ai nostri", i-au batut "romanii nostri", "suntem cei mai buni" sunt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurda ca cel care le profereaza e el insusi subiectul succesului. Nea Ghita il aplauda pe Ilie Nastase, ca pe un delegat al competentei proprii. Ilie nu e decat prelungirea pe teren a lui nea Ghita, instrumentul lui de lupta, mana lui dreapta. Romanul e cand Hagi, cand Nadia Comaneci, cand Tiriac, cand Brancusi, cand Mircea Eliade. Epuizat de atatea performante, el adoarme, in cele din urma, obosit, dar mandru. A invins pe toate fronturile. In dimineata urmatoare, lucrurile reintra, pentru o vreme, in normal: mici chiuluri si triserii cotidiene, stazi cu gropi, preturi mari, politicieni mincinosi etc. ("Treaba romaneasca...") Intrebat, in particular, ce mai face, romanul raspunde cu obida: "Fac pe dracu! Nu vezi in ce hal suntem? Ce tara e asta?". Dar intrebat de un reporter, in fata camerei de luat vederi, el se recompune, isi aduce aminte de stramosi si zice, fara sa clipeasca: "Sunt mandru ca sunt roman!".

Cata vreme vom trai de pe urma meritelor altor romani, ale marilor romani, nu vom face din Romania o tara de care sa fim mandri. Fiecare roman ar trebui, dimpotriva, sa-si puna problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mandria de a fi roman e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, in loc sa fie un combustibil energizant, ea va ramane ceea ce este de multa vreme: un drog si un somnifer.