PRIMITI CU COLINDA? POVESTE DESPRE ROMANIA - Stan Carmen Mihaela

Desigur ca exista tari in care nu ninge niciodata. Acolo, florile de gheata de pe ferestre s-ar vinde cu bani grei si un singur derdelus ar valora cat toate autostrazile din Romania, sau poate chiar mai mult... Cat despre cuvantul partie! Ce sa mai vorbim, ar fi exact parola de intrare in Parcul National de Distractii, iar fotoliul de Director general ar fi ocupat pe veci de Omul de Zapada.

Va dati seama desigur cat de mare e norocul pe care il avem noi, romanii, de la Dumnezeu! In fiecare an primim cadou macar o iarna, iar aceea nu e una oarecare. Stiu acest lucru sigur, un mare savant chiar a primit insarcinarea de a anunta sosirea ei in carne si oase, adica la noi (cum e lesne de inteles) vine IARNA in persoana.

Dupa laborioase cercetari, finalizate mai mereu pe la sfarsitul lui noiembrie, marele savant face publica data aparitiei noului anotimp. Abia atunci mai marii oraselor incep sa se intereseze de cantitatea de zapada ce le-a fost repartizata, ca sa stie exact cate masini de deszapezire sunt necesare pana in primavara, de gradele Celsius care isi propun sa ierneze in Romania (cele care pleaca nu intra niciodata in calcul) si de cantitatea minima de lemne, de pretul cel mai bun pentru gaze si carbuni, ca absolut toate casele si apartamentele din tara sa fie bine incalzite. Iarna da tuturor posibilitatea de a se afirma ca adevarati gospodari si de aceea rareori venirea ei intristeaza pe cineva.

Marele savant a descoperit si formula pentru ca prima zapada sa fie un adevarat spectacol. Intotdeauna, la inceput, ninge matematic: traiectoria fiecarui fulg fiind perfect verticala, poate fi urmarita tocmai de sus (unde cern norii) si pana jos, unde, mari si pufoase, albele stelute impletesc de zor haina de sarbatoare a orasului.

Matematic vorbind, formula mai trebuie imbunatatita, pentru ca lucrurile scapa de sub control de indata ce larma si veselia celor mai mici locuitori ai tarii cheama si vantul la joaca. Acolo unde bulgarii de zapada zapaceau pur si simplu traficul pe trotuare, se remarca brusc o liniste specifica oricarei activitati: doar vantul care se prinde bine in joc, poate neintentionat, primeste laurii de invingator, ramanand de unul singur sa vanture troienele si sa suiere.

Urmatorul pas deja nu mai este scris nicaieri, savantul intra in concediu si iarna are deplina libertate de a imparti flori de gheata, oameni de zapada in numar oricat de mare, derdelusuri, partii, patinoare, apoi brazi plini de globuri si beteala, ca semn ca pana si Mos Craciun iubeste Romania, tara pe strazile careia circula in bune conditii si caleasca zanei albe, si trasura trasa de reni a Mosului, si masinile mai mult sau mai putin autohtone ale oamenilor de rand.

Dupa cum exista tari in care nu ninge niciodata, tot asa exista si copii care nu stiu nici macar ca iarna e de fapt o zana frumoasa intr-o caleasca plina de zurgalai si stelute de nea, cu doi cocosi albi pe umerii aproape transparenti (sau e doar o impresie pe care o lasa mantia ei din cea mai fina dantela de gheata care poate exista si lumina alba din care sunt impletiti fulgii de zapada jucausi si veseli in parul ei) si a carei bagheta fermecata poate intr-o clipa sa transforme fronturile atmosferice, pe care meteorologii ni le arata la televizor cu planse complicate, in zapada adevarata, alba si pufoasa, calda si rece in acelasi timp, muzicala atunci cand pasim si stralucitoare ca Soarele fara ochelarii cu acelasi nume...

Orice tara frumoasa, cu atat mai mult Romania, poate deveni taramul unui vis, al unei povesti - si asta doar la o miscare a baghetei din mana usoara ca de balerina a Iernii...

Nu exista pentru copii o zi mai fericita decat Ajunul Craciunului. O zi a povestilor si ea, pentru ca pana sa se lase seara, si mari, si mici, copiii se pornesc spre cea mai speciala bucurie: colindatul. Haine groase, glugi peste ochisori si ghetute de drum lung ii caracterizeaza ca o uniforma, dar emblema distinctiva e cu siguranta clopotelul. Fiecare, cu alt dangat, sa anunte ceremonios Astazi s-a nascut Hristos!

Orasele tarii, albe, pline de lumini si forfota, rasuna ca niste sali uriase de concerte. Un lant intreg de concerte in canon - doar se ingana mult prea multe cete de colindatori - si un ropot de aplauze care e continuu: tropotul pe scari si trotuare ale celor care fug sa colinde mai departe.

E o tara foarte frumoasa Romania noastra, mai ales ca, punctuali cu imprejurarea, edilii isi pun de obicei intreg sufletul in a completa frumusetea iernii si orice sat sau oras traieste atat de intens o dupa amiaza, desi zile intregi de-a lungul unui an schimbarile se petrec atat de discret incat multi nici nu le observa...

Prietena buna cu Mos Craciun, Iarna ii da de stire unde e asteptat si cand, ora si data exacta, nu prin cine stie ce tehnica moderna, ci prin cantecul cocosilor pe care ii poarta pe umeri si care se infoaie atat de strasnic incat umplu cerul cu sunete muzicale care coboara pe un portativ de nori, formand adevarate sosele pentru trasura putin cam demodata si trasa de reni. Oare chiar nu si-ar dori Mosul, asa, pentru el, cativa cai putere?...

Mos Craciun purcede la drum aproape imediat ce aterizeaza, pentru ca intr-o tara ca Romania poti numara pe degetele unei maini invizibile copiii care nu au fost cuminti, nu au fost la scoala si nu au ascultat de parinti.

Ca si voi, copiii, traiesc in Romania de cand ma stiu. Ca si voi, ma bucur in fiecare iarna de aceste prelungi, dar nu prea lungi, Fericite Sarbatori. Avem atata zapada ca as uita pentru o clipa de varsta mea si ne-am putea face fiecare cate un iglu. Ar ramane destul de alb si de decor, atat de darnica e iarna cu noi, si doar v-am spus la inceput ca exista copii in lumea noastra care nu au auzit de iernile din Romania si poate n-au auzit nici de Mos Craciun!

Ma intorc spre casa parca dintr-o poveste. As zbura, cu vantul de afara, daca n-as fi bine ancorata de sacose grele in care stau inghesuite cadouri, tortul si sampania.

Tipetele venite de la etajul de sus si goana pe care o simt ma fac sa ma lipesc de perete. Tavalugul apare: cu obrajii aprinsi, speriati pana la lacrimi, cativa copii trec pe langa mine urland: Nu deschideti, nu deschidetii! Suntem colindatori!!!!.

Usa de la intrarea in bloc, trantita cu putere, are o rezonanta de sfarsit de spectacol.

Oarecum ma dezmeticesc. Povestea aceasta nu e oare despre iernile fermecate cu care e binecuvantata tara noastra? In linistea care a urmat pe cand continuam sa urc scarile nu se auzea decat latratul fioros, cu care eram obisnuita, al cainelui unor vecini. Pitbull sau asa ceva...

Numai de nu l-ar speria si pe Mosu!

Romania, o tara feerica, are atata nevoie de el...

Stan Carmen Mihaela, Constanta