Intr-o adolescenta de om ne-a fost dat sa asistam, pe piata presei de profil, la transformari cat intr-o viata: am prins epoca in care agentiile refuzau sa comunice de frica desfiguranta a competitiei. Sufereau toate de spionita.
Graffiti era singura agentie care avea un departament de PR. Nici nu mai conta ca finalul comunicatelor lor era de un delicios umor involuntar, caci ne anunta, inevitabil, cum agentia era pregatita pentru mileniul urmator. Poate deranja tonalitatea, caci, la drept vorbind, dreptate aveau. La finele mileniului trecut, Graffiti era singura care prevedea, prin insolitul departament, ce explozie avea sa cunoasca meseria de PR-ist, din 2000 incoace. De dus trebuiau sa se duca undeva produsele scolilor-fabrica de comunicare si relatii. Ce nu s-a prevazut era golirea de continut.Asa am ajuns in epoca unde toti vorbesc, fara sa mai spuna mare lucru. Dupa o nedrept de scurta perioada in care onestitatea si comunicarea consistenta au facut cariera, cand fara prea mari complicatii te puteai vedea fata in fata cu sursa reala a informatiei, adica omul de decizie intr-o organizatie, a luat amploare PR-izarea noutatii, ceea ce foarte bine poate sa insemne ocultarea sau, dupa caz, pocirea ei intr-un chip fanfaronistic, transformand cu succes de casa relativ interesantul in platitudine.
Colac peste pupaza, a aparut si evoluat moda parteneriatelor media. Adica un fel de alianta pasagera, prin care, tacit, eu te expun, tu scrii de bine. Strutii infoiati pot face zgomot, dupa cum mieii pot sa taca. Sau sa zbiere, dupa caz. Si damblaua parteneriatelor a avansat atat de mult, incat astazi admiram placid strutocamile de presa: evenimente importante despre care se tace suficient, maruntisuri expuse supraponderal. De pierdut are in primul rand prostul de cititor. Dar, intr-o lume cu oameni atat de ocupati, cui sa-i mai pese si de el?