Despre "şoaptele" unei poşete

Nu vi s-a întâmplat niciodată să suspinaţi de două ori în faţa unui magazin scump a cărui vitrină să vă facă disperată cu ochiul din prima? Spun de două ori pentru că primul suspin vine după ce găsiţi perechea de pantofi mult dorită sau după ce aţi văzut una dintre cele mai spectaculoase genţi, iar preţul piperat forţează venirea celui de-al doilea suspin.

În timp ce unii îşi continuă drumul cu capul plecat şi cu un răget profund, alţii bagă mâna adânc în buzunarul tot mai strâmt şi scurt, pentru satisfacţia obţinerii articolului cu etichetă de firmă. Însă până şi aceşti mari "vânători" de haine de lux intră din ce în ce mai rar în puţinele magazine de pe Calea Victoriei care erau, cândva, pline de strălucire.

Stă închisă pe un raft, părăsită într-un magazin de lux de pe Calea Victoriei. Razele timide de soare o mângâie oarecum cu o uşoară căldură, însă asta nu o incomodează mai deloc. Nici nu ştie dacă ar mai vrea să lenevească pe raftul ascuns pe care a fost aşezată cu grijă ori să înainteze cât mai în faţă, până spre bariera de sticlă dintre ea şi restul lumii. Zgomotul obloanelor trase îi dă un sentiment ciudat, de parcă se întâmplă ceva rău, de parcă vine un sfârşit neprevăzut. Recunoaşte că nu era pregătită pentru ce avea să urmeze. Priveşte nedumerită la trecătorii grăbiţi de pe bulevard, altădată liniştiţi, iar disperarea din ochi se poate traduce simplu cu "Te rog, ia-mă acasă cât mai repede!". Parcă şi vitrina înaltă devine neclară, parcă praful depus îndepărtează orice urmă de lumină venită dinspre lumea celor avuţi, lumea de dincolo de sticlă. De fapt, dacă acei trecători cu feţe lipsite de interes ar privi îndeaproape, ar vedea că nu are ochi, însă, dacă ar fi avut, cu siguranţă ar fi fost înlăcrimaţi. Au spus în mod nedrept prea uşor adio!

Vânzările nu mai merg, chiar dacă are tot ce ei au iubit cândva. E atât de frumoasă dacă îi zâmbeşti... E de părere că orice zâmbet sincer o poate "dezbrăca" de pătura de praf cu care se înveleşte de atâta timp.  Are multe amintiri în acea încăpere irespirabilă, dar aproape nici un gram de vise, cel puţin deşarte... Ea nu-şi doreşte să se mulţumească numai cu atât, îşi doreşte un cumpărător extaziat de la pământ până la nori, care s-o poarte peste tot în viaţa sa, să o ducă prin cele mai frumoase locuri ale lumii. Ar vrea ferm să evadeze, în pofida faptului că totul în juru-i e şters, iar oraşul tot mai trist. Refuză ca valurile de regrete ale cumpărătorilor fără portofelul plin să o împingă nevoit spre un depozit întunecat, prăfuit până la refuz, acolo unde zeci, poate chiar sute de "colege" de-ale ei stau cuminţi, departe de orice răsuflare. Îi e dor de atingerea fină care o trezea în fiecare zi, atingere ce nu putea fi egalată vreodată cu ceva. Îi e dor de agitaţia din jurul ei, de parfumul intens care vestea apariţia inconfundabilă a clientelor bogate. Pe atunci n-avea habar că toată zarva dintre cei patru pereţi atent zugrăviţi se va sfârşi la un moment dat. Nu ştia că zilele dulci se vor transforma într-unele amare, fără vreo pată de culoare. Se întreabă cum de i-a crezut pe cei care îi treceau pragul, cum de a avut încredere că o vor lua acasă, când abia îi cunoştea. Nu de puţine ori curioşii au făcut-o să creadă că doar ea există pentru ei, că e într-adevăr specială, unică, formându-i astfel o rutină agasantă prin care se afla ba în braţele iubitoarelor de shopping, ba înapoi pe raft. Au prins-o în jocul lor, au răsucit-o pe toate părţile, apoi au lăsat-o. Unde? Tot acolo unde era şi acum două zile, două săptămâni, două luni, doi ani. Acum, chiar şi cea mai mică falsă atenţie îi deschide o poartă spre eliberare.

Zilele trec, ea a obosit să tot cerşească afecţiune onestă... A obosit să lupte, a obosit să se întrebe de ce lumea care o iubeşte preferă ceva mai ieftin, de o calitate mai slabă. Doar inima i-a mai dat brânci să aibă un firicel de speranţă. Auzise de câteva ori acea binecunoscută vorbă "Iubirea nu are preţ" atât de la vânzătoarele care o ştergeau adesea de praf, cât şi de la dependentele de shopping, îmbrăcate în haine ţipătoare, venite "în vizită". Cu toate acestea, se pare că iubirea are preţ, ba chiar unul foarte piperat. În locul renumitelor magazine de brand de pe Calea Victoriei ce găzduiau în trecut haine de lux şi clienţi pe măsură se găsesc spaţii goale, cu uşi închise şi coli albe lipite pe geamuri. Doar două-trei articole vestimentare mai sunt aruncate haotic în spatele acelei vitrine lipsite de viaţă. Ceea ce cândva era un paradis pe bulevard, acum e vis. Paradisul putea dăinui, însă puşculiţa românilor, care e tot mai goală de când cu criza, l-a înlăturat. Unii ar numi-o "crimă", alţii... "aşa a fost să fie".

Dacă aş spune că toată această poveste aparţine unui obiect care mai are o şansă să ajungă unde îi e bine, ar părea uşor straniu. Dar dacă am înlocui acest corp fără viaţă cu povestea unui copil orfan, disperat să primească un părinte, probabil ar prinde mai multă credibilitate şi lumea nu ar mai tăia frunze la câini când comerţul are de suferit. "Iubeşte-mă astăzi, iubeşte-mă şi mâine!" ar spune copilul, dar aceleaşi cuvinte ar fi şoptite şi de unele lucruri de calitate, lucruri care ne fac fericiţi. Iar în momentele de recesiune, când cuvântul "criză" aproape că a devenit tic verbal, lucrurile care ne fac fericiţi sunt şi mai bine apreciate. În zilele astea, calitatea nu mai reprezintă un criteriu în alegerea cadourilor sau a mofturilor. Dar despre ce vorbesc? Despre problema aceasta economică tot mai apăsătoare, care ne îndeamnă să renunţăm la lucrurile de valoare de care ne-am îndrăgostit şi ne determină să găsim consolare în unele de o mai proastă calitate. Despre o poşetă de lux infailibilă de pe Calea Victoriei. Despre jurnalul pustiit al poşetei fără glas. Şi despre regrete.