Şcoala de la Baia Mare (II)

Pentru o bună parte din lumea culturii, iar în lumea artelor plastice pentru majoritatea care contează, Baia Mare (în maghiară Nagybanya) e un mare brand spiritual.

Sutele de pictori, din câteva continente, care au dat un caracter instituţional coloniei artistice, active, cu unele sincope, dar şi cu regăsiri spectaculoase pe întinderea unui secol, i-au acreditat şi numele.

De fapt, au acreditat mai multe nume, în funcţie de mersul lucrurilor şi de încercările de adjudecare naţională a unui brand internaţional: colonie, şcoală, centru artistic, tabără de creaţie.

Între anii 1896 şi 1901, când românul cu strămoşi armeni Simon Hollosy şi-a strămutat pe vară, la Baia Mare, Şcoala sa particulară de pictură de la München, municipalitatea urbei a realizat beneficiile complexe ale acestei iniţiative şi a sprijinit-o. Astfel că, trecând timpul, ceea ce la început era doar o formă de primenire didactică în natură a devenit, pentru un număr foarte mare de pictori tineri, o chestiune de prestigiu.

În catalogul expoziţiei centenare din 1996 (autori Tiberiu Alexa, Traian Moldovan şi Mihai Muscă), recensământul prezenţelor, precum şi fişele biografice ale artiştilor dovedesc impactul major avut asupra formaţiei lor de lecţiile Coloniei, dar şi "efectul Baia Mare" asupra şcolilor naţionale de artă maghiare şi române.

Recent, Tiberiu Alexa, directorul Muzeului de Artă Centrul Artistic Baia Mare, a publicat primul volum, dintr-o serie voită de nouă volume, despre "Artiştii Şcolii Hollosy", altfel spus despre cei 227 de "transnaţionali" din Australia (1), Austria (20), Basarabia (1), Cehia (3), Danemarca (91), Elveţia (4), Germania (44), India (1), Lituania (1), Polonia (26), Transilvania (20), România (3), Rusia (9), Serbia (2), Slovacia (5), Spania (1), Ucraina (14), Ungaria (69), SUA (2).

În epocile următoare, respectiv 1902-1918 şi 1919-1944, "catalogul" şcolii a numărat 582 şi 816 "prezenţe", fapt care spune totul despre fenomen. Brandul Baia Mare recomandă un fenomen cu efecte estetice şi biografice remarcabil. "Dicţionarul" lui Tiberiu Alexa e în esenţă unul de parcursuri artistice. El reţine momentele care au condus la notorietate din opera celor trecuţi prin Baia Mare, dar şi sporul de notorietate obţinut de cultura ţărilor de provenienţă, prin pelerinajele artiştilor lor.

De aceea, e foarte importantă pentru noi Şcoala de la Baia Mare, pentru că a integrat Şcoala Naţională de Pictură într-o Europă fremătând de înnoiri, devreme şi cu unele consecinţe formative semnificative. Ministerul Culturii şi Cultelor ar trebui să se trezească odată la adevăr şi să conceapă programe pe termen lung pentru Şcoala de la Baia Mare şi Colonia de la Balcic.

Nu e normal ca bulgarii să aibă un Muzeu al Balcicului plin cu lucrări ale artiştilor români, iar Muzeul Naţional de Artă nici măcar o sală dedicată întru totul Balcicului. Nu-i normal, nu-i patriotic, e fără nici o scuză că acelaşi Muzeu Naţional de Artă din Bucureşti nu are o aripă care să se cheme, cu numele românesc legitim, Şcoala de la Baia Mare, indiferent câtă artă românească, maghiară şi străină va fi prezentată aici. Tare înceţi la minte mai suntem: avem şi nu îndrăznim.