Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din prea multă grijă părintească pentru odrasle, mama, tata, cu bunicii cântând în cor, toţi pun sub lupă copilaşul de o şchioapă ca să nu cumva să existe vreun necaz în mersul lui, în joaca lui, în felul în care aşază picioarele. Unele îngrijorări au temei. Altele, sub forma unor sperieturi, cum că e în neregulă ceva la copil, sunt aiureli.
Iată câteva poveşti care umblă în populaţie prin telefonul fără fir, transmise din gură în gură, legate de unele defecte ale copilului. Aceste poveşti trebuie dărâmate, fiindcă sunt fără nici un sâmbure de adevăr.
Dureri de creştere
De exemplu, se vaită unii părinţi că fiii lor au către seară dureri de picioruşe şi că au aflat ei că aceste dureri sunt „de creştere”. O teorie brambura, care nu se justifică. Mai întâi, aceste dureri apărute în a doua parte a zilei, dar şi noaptea se instalează când copilul este obosit, după ore lungi de joacă. Se naşte firesc întrebarea: de ce acest gen de dureri în picioruşe apar mai ales la copiii zburdalnici şi foarte rar se regăsesc la copiii cuminţi şi mai mototoli? Că dacă e vorba despre dureri de creştere, cresc oasele şi articulaţiile atât la copiii vioi, jucăuşi, dar în egală măsură ar trebui să crească şi oasele copiilor blegi. Iată deci că nu sunt nişte dureri de creştere aplicabile tuturor prichindeilor în proces de dezvoltare a oaselor şi încheieturilor. Şi, apoi, o altă erată la teoria răspândită în populaţie că dureile din picioarele copiilor sunt dureri de creştere.
Păi, dacă sunt dureri de creştere de ce nu dor şi mâinile, pentru că şi la membrele superioare se dezvoltă oasele şi totuşi după o zi de joacă mâinile nu dor. În realitate, nu există dureri de creştere. Dacă apare durerea la un picior, e consecinţa unui traumatism care poate nici n-a fost observat în timpul zbenguielii. Într-adevăr, oasele copilului au caracteristici distincte faţă de oasele adulţilor. Oasele copiilor sunt mai flexibile fiindcă la capete au o porţiune de creştere, au cartilaje de creştere. Când suferă un traumatism şi se înconvoaie, oasele copilului se pot compara cu o ramură tânără care se rupe în zona ei verde. Deci, oasele celor mici nu se rup de tot. Aşa şi cu osul copilului, care este bine ţinut în învelişul lui numit periost, care este elastic. Dacă apare o fractură, ea nu se decalează, nu iese din axul osului. Astfel, ea este o fractură mai uşor de vindecat.
Alte semne de întrebare
Continuă să dea explicaţii ştiinţifice despre toate semnele de întrebare ivite la părinţi privind picioruşele, mersul, ridicarea în picioare a pruncilor lor, profesorul doctor Mihai Jianu, şeful Clinicii de ortopedie şi chirurgie a coloanei vertebrale de la Spitalul Clinic de Copii „Grigore Alexandrescu”. Unii părinţi se sperie că micuţul lor a început să meargă, dar cu vârfurile îndreptate spre interior. În realitate, nu e o boală, ci e un viciu de mers prin abducţie. În mod reflex, după 6- 12 luni, mersul cu vârfurile spre interior se corectează de la sine. Este o mare greşeală ca în această situaţie copilul să fie pus în ghips sau să poarte ghete ortopedice.
Citește pe Antena3.ro
Şi fiindcă a venit vorba despre ghete ortopedice, tot o greşeală este să încalţi copilul mic cu ghete ortopedice sau ghete cu carâmb înalt pentru a-i ţine sigură glezna. Greşit, greşit, greşit! E ca şi când l-ai obliga pe un om să meargă câţiva kilometri încălţat în clăpari. Gheata înaltă şi tare nu lasă glezna să lucreze, nu lasă muşchii să se dezvolte, aşa că bine nu face, dar rău sigur. În casă, cel mai bine este ca micuţul să fie lăsat să meargă în ciorapi pentru ca să ruleze laba picioruşului în timpul păşirii. Iar, afară, în timpul plimbării, e bine ca micuţul să meargă cu ghetuţe uşoare şi cu talpa flexibilă. Astfel, copilul este obligat să ruleze talpa şi să se creeze acea boltă a oaselor de la laba piciorului. Şi o altă precizare: copilul trebuie să meargă cam la 12-14 luni. Dacă după 14 luni copilul nu începe să meargă, trebuie consultat de medic, fiindcă ar putea să existe unele probleme.
Piciorul plat
O altă teamă a părinţilor este că odrasla lor are piciorul plat. În realitate, 96% dintre copiii până la vârsta de 4 ani au platfus, pentru că picioruşul lor e cu grăsime care acoperă talpa şi nu se observă construirea arcului oaselor labei piciorului. Deci după vârsta de 4 ani apare arcuirea tălpii şi copiii nu vor fi adulţi cu piciorul plat. Cei care, după această vârstă, rămân totuşi cu bolta labei piciorului neformată cu adevărat au platfus. Dar din rândul lor, doar 2% au forma de platfus dureros. În cazul celor cu platfus dureros trebuie să se treacă la procedee ortopedice de corectare. Cei care au piciorul plat, dar nu simt dureri suferă de un singur dezavantaj: obosesc ceva mai repede la mers. Platfusul cel adevărat e nevindecabil, adică aşa e formată la unii oameni laba piciorului. Platfusul nu se schimbă.
Este ca în cazul nasului cârn cu care te-ai născut şi nu-l poţi schimba cu exerciţii sau cu creme. Deci aşa-zisele exerciţii de gimnastică efectuate de copil contra platfusului sunt inutile. Unii copii sunt puşi de părinţi să ruleze talpa picioruşului pe câte un făcăleţ. Alţii sunt îndemnaţi să tot apuce cu degetele de la picioruş câte o batistă, pasămite să li se arcuiască talpa piciorului. Cum să se petreacă o arcuire a oaselor tălpii cu făcăleţul sau batista? O aiureală! După cum şi purtarea de talonete în pantofi este criticată de celebri profesori de ortopedie pediatrică din Europa. Ei sunt adversarii talonetelor, susţinând că acestea fac mai mult rău, pentru că împing în sus capul femurului, adică împing osul coapsei, scoţându-l din locaşul lui normal din bazin, stricând vascularizarea şi dezvoltarea ţesuturilor.
MERSUL ŢOPĂIT. O sperietură pentru părinţi e când micuţul lor merge pe vârfuri, merge ţopăit. La majoritatea copiilor, această neregulă se corectează. Dar cei care rămân cu mersul pe vârfuri la o vârstă mai mare pot avea unele boli încadrate în clasa varus equin. O altă greşeală pe care o comit părinţii mânaţi de bune intenţii este cumpărarea unui premergător. Este un cadru pe rotile în interiorul lui se pune copilaşul care astfel poate merge rulând roţile premergătorului.
În realitate, copilul nu este ajutat să meargă mai repde, ci i se face un deserviciu cu premergătorul. Acel cadru care îl susţine împiedică micuţul să-şi dezvolte musculatura şi flexibilitatea gleznelor.
