Baietii rai

Cum sa te faci respectat si ascultat cand tu nu stii sa asculti si sa respecti pe cel de la care ai astfel de pretentii? Cand este vorba de a da crezare spuselor unui adolescent, mai ales daca e recalcitrant si parasit de parinti intr-o institutie, adultii tind sa fie extrem de sceptici. Pe de o parte este o reactie fireasca, cea a adultilor. Pe de alta parte insa, vazand ca nimeni nu-i crede, adolescentii nu au prea multe variante decat sa devina mai recalcitranti si sa-si faca dreptate singuri. Si reactia lor este fireasca, mai ales daca o suprapui peste o vasta in care sentimentul de fronda devine acut.

Am cunoscut deunazi cativa astfel de adolescenti ce traiesc intr-un centru de plasament.

Cum m-au vazut interesata de problemele lor, au inceput sa-mi povesteasca obiditi ce-i doare: singurul barbat din institutie, administratorul, vrea sa-i puna la respect prin "administrarea" de corectii (pumni si picioare). "Doamna, noi nu mai suportam, daca ne mai bate, nu stim ce facem!" Baietii au recunoscut ca nu-s nici ei "cheie de biserica" si ca se mai bat intre ei, ca nu le place sa se trezeasca dimineata si ca devin tafnosi cand li se vorbeste rastit. Vazand ca ii ascult cu atentie s-au apucat sa povesteasca, care mai de care diverse intamplari care s-au terminat in racnete si pumni.

Acestea le-au spus in fata mea si unor profesoare care i-au privit neincrezatoare. Asa ca au inceput si ele sa-mi povesteasca ce situatie scolara dezastruoasa au acesti copii. "Sunt chiulangii, au corigente si unii chiar risca repetentia... oare chiar poti avea incredere in ce spun ei?"

La centru, directoarea acestuia mi-a confirmat toate intamplarile povestite de baieti... aproape identic... pana la capitolul "pumni si picioare". Aici a devenit foarte defensiva insa a sustinut cu tarie ca nu poate fi adevarat. Nici psihologul unitatii nu i-a crezut, spunandu-mi detasata ca nu au astfel de probleme, dar si ca nici nu se poate comunica cu ei...(!) Ce m-a frapat insa a fost ca directoarea, fiind informata chiar de baietii in cauza ca au vorbit cu mine si "mi-au spus tot", a inceput sa-i "parasca" si ea la randu-i si sa-mi povesteasca ce "poame" sunt... ca-i bat pe cei mai mici, ca nu se supun regulilor, ca nu merg la scoala... fara sa se fereasca, fara sa-si faca probleme ca ei ar putea auzi ceva. Si ma intreb cum sa cladesti o relatie de incredere astfel? Cum sa te faci respectat si ascultat cand tu nu stii sa asculti si sa respecti pe cel de la care ai astfel de pretentii. Nu ma indoiesc ca acei baieti sunt greu de tinut in frau, ca nu se supun nici unei norme a acelei institutii, insa nu cred ca astea sunt metodele de a-i da pe brazda: intrecerile de genul "care pe care paraste mai cu sarg".

E greu sa te plasezi de o parte sau de alta a baricadei, pentru ca stii ca adevarul este undeva la mijloc insa bine ascuns. Si ai de o parte, cuvantul unor adolescenti teribili din care: unul a furat, altul are tatal criminal in puscarie, altul cu un temperament agresiv, pentru ca mama lui nu-l vrea acasa si nu l-a vrut niciodata. Si, de partea cealalta ai cuvantul unor adulti angajati sa-i educe, sa-i consilieze... sa-i invete. Eu sunt convinsa ca pentru cei din urma e foarte greu sa struneasca astfel de copii. Insa si pentru ei - adolescentii care au avut de suferit o copilarie intreaga din cauza lipsurilor de tot felul si, in primul rand din cauza lipsei de afectiune - e greu sa gaseasca un drum corect printre oameni care nu vad in ei decat niste zurbagii, lenesi si viitori infractori.

Am inima indoita, pentru ca nu stiu pe unde se afla adevarul. Iar daca e asa cum au spus baietii, s-ar putea ajunge la un final dramatic - si pentru ei, si pentru educatori. Pentru a-l afla iti trebuie dovezi, insa ma tot gandesc sa nu fie cumva prea tarziu atunci cand acestea vor aparea. Care-ar putea fi dovada? Un cap spart, o rana de cutit sau, (Doamne fereste!), altceva.

N-am putut sa dau nume in aceasta poveste, pentru ca, neavand dovezi, risc sa spun un neadevar, iar cineva, poate nevinovat, ar avea de suferit. Am decis sa-l fac subiect de editorial pentru ca acest fapt se poate generaliza. Am vazut in multe cazuri ca singura metoda educativa care se aplica unor astfel de exemplare, este bataia. Desi bataia asmute - nu educa, incranceneaza - nu linisteste..

De exemplu, cel al unui baiat orfan de mama, dar cu un tata... colonel... care facea militarie cu copilul sau. Azi o bataie, maine alta... baiatul din bun la invatatura a devenit din ce mai slab... mai agresiv fata de colegi... pana la urma a fugit de-acasa, de la scoala... si apoi s-a pus pe furat.
Trebuie totusi sa existe si alte metode...!