Nu a avut nici un nume pana in secolul al XIX-lea. Abia atunci, mai exact in 1826, medicul francez Pierre Bretonneau i-a dat denumirea de difterie, traducand termenul "membrana" in greaca veche. Dar primele descrieri ale bolii sunt mult mai vechi. Aetius din Amida a scris despre difterie in anul 550 in celebrul sau tratat "Tetrabiblion". O descriere mai complexa a facut unul dintre cei mai mari medici bizantini, Alexandru din Trales. In tratatul "Cele 12 carti de medicina", care dateaza din 580, el a dat nu doar detalii clinice despre difterie, ci a descris si o metoda de traheotomie, care asigura respiratia normala a bolnavului in faza acuta a bolii. Din acelasi an s-au pastrat scrieri despre o epidemie de difterie izbucnita in Franta, iar mai tarziu, in anul 856, despre o epidemie de angina difterica la Roma. Metode de traheotomie sau de tubaj traheal au fost descrise in numeroase scrieri medicale, semn ca difteria a constituit o problema permanenta.

Bacilul

Informatii importante despre boala au aparut in secolul al XIX-lea. In 1883, bacteriologul german Edwin Klebs a identificat bacilul responsabil de boala, Corynebacterium diphteriae. Un an mai tarziu, Friedrich Löffler a prezentat o lucrare despre acest bacil. In literatura de specialitate, bacilul poarta numele celor doi cercetatori: Klebs-Löffler. In 1888, francezii Emile Roux si Alexandre Yersin au descoperit toxina pe care bacilul difteric o secreta in faza finala a bolii si care este responsabila de producerea paraliziilor. In 1890, Emil von Behring si Shibasaburo Kitasato au descoperit serul antidifteric utilizat in tratamentul difteriei. Specialistii au confirmat, patru ani mai tarziu, la Congresul International de Medicina de la Budapesta, succesul seroterapiei, care a scazut mortalitatea in difterie de la 73% la 14%. In 1924 a aparut si vaccinul contra difteriei, realizat de Gaston Ramon. Vaccinarea sistematica a facut ca boala sa devina o raritate in tarile dezvoltate, dar ea ramane in continuare o problema in unele parti ale globului, in special in tarile slab dezvoltate.

IN ROMANIA. Primele cazuri de difterie din Romania au fost semnalate in 1869, de Iacob Felix, medic-sef al Bucurestiului. In raportul sanitar al Bucurestiului, el nota ca difteria a inregistrat o mortalitate importanta si nu mai putin de 80% dintre victimele difteriei au fost in acel an copii. Epidemii succesive au existat in Bucuresti pana in 1964, an din care difteria nu a mai fost o problema de sanatate publica. Contributii importante in cunoasterea si tratarea bolii a adus Victor Babes. Dupa o metoda proprie, Babes a preparat ser antidifteric la institutul ce-i poarta numele. Ulterior, aici s-a preparat trivaccinul: antidifteric, antitetanic si antipertusis.