I s-a atîrnat destinul de nas

Destinul nu l-a dus de nas pe Vasile Muraru, în cazul lui destinul a fost atîrnat de nasul artistului. Şi iată de ce! Cînd a dat prima dată examen la Facultatea de Teatru s-a pregătit să recite poezia de simţire „Cetatea Neamţului“, dar după o strofă comisia l-a oprit şi, din păcate, el s-a regăsit pe lista celor respinşi la admitere, „probabil centimetri în plus de nas au cîntărit mai greu în faţa comisiei decît urmele mele de talent. Aşa că m-am întors la mine în sat, ziua la cules în CAP, iar seara la citit cărţi pe nerăsuflate“. Năsosul de Vasile Muraru, îndrăgitul artist de revistă, de mic era îmboldit de gîndul de a deveni actor. Trecem peste debutul lui într-o piesă la şcoală în clasa a IV-a, cînd l-a jucat pe Baiazid din „Scrisoarea a III-a“.

SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!

Destinul nu l-a dus de nas pe Vasile Muraru, în cazul lui destinul a fost atîrnat de nasul artistului. Şi iată de ce! Cînd a dat prima dată examen la Facultatea de Teatru s-a pregătit să recite poezia de simţire „Cetatea Neamţului“, dar după o strofă comisia l-a oprit şi, din păcate, el s-a regăsit pe lista celor respinşi la admitere, „probabil centimetri în plus de nas au cîntărit mai greu în faţa comisiei decît urmele mele de talent. Aşa că m-am întors la mine în sat, ziua la cules în CAP, iar seara la citit cărţi pe nerăsuflate“. Năsosul de Vasile Muraru, îndrăgitul artist de revistă, de mic era îmboldit de gîndul de a deveni actor. Trecem peste debutul lui într-o piesă la şcoală în clasa a IV-a, cînd l-a jucat pe Baiazid din „Scrisoarea a III-a“. Însă şi de-a lungul liceului patima lui pentru cititul cărţilor s-a ţinut de braţ cu pasiunea lui pentru vieţile actorilor, împingîndu-l în visarea de a ajunge şi el în faţa publicului. A doua încercare de a fi admis la Facultatea de Teatru s-a petrecut peste un an, cînd seriosul tînăr Vasile s-a produs în faţa comi­siei compuse din mari actori cu texte de Marin Sorescu, de Anton Pann şi din monologul „La cireşi“. „De emo­ţie am mai uitat din texte, dar m-am descurcat turuind mai departe cu vorbe de la mine. Şi numai ce-l văd pe Dem Rădulescu că se ridică de la masa comisiei şuşotind cu ceilalţi profesori. Mai tîrziu am aflat cum că mă ia în clasa lui. Pînă la afişarea rezultatelor, acasă, în ogradă, pe furiş, mă rugam în genunchi: Doam­ne, ajută-mă să nimeresc la clasa lui Bibanu. Şi chiar aşa s-a întîmplat, spre marele meu noroc.“ La prima sesiune de examene, studentului boboc Vasile Muraru, la proba de improvizaţie, i s-a recomandat tema: un om fără merinde ajuns la munte. Un coleg s-a aşezat pe presupusa poiană şi a întins pe ştergar numai bunătăţi. O mulţime de pachete de mîncare, iar Vasile nu avea nici o firimitură de pîine. Saliva de poftă şi atunci cînd colegul pasămite a aruncat cojile de la salam, Muraru s-a repezit la ele şi a făcut un show în­frup­tîndu-se cu cojile de la mezeluri, încît comisia s-a prăpădit de rîs şi i-a dat 9+. În anul III, Muraru a luat chiar un premiu la Festivalul Studenţesc, într-o scenetă în care el era un miliţian de la Circulaţie. „Eu, un timid, în­ghe­ţam cînd vedeam la masa comisiei nişte uriaşi precum Cotescu, Olga Tudorache, Marin Moraru şi mi se înmuiau genunchii. Numai că de astă dată în comisie s-a aflat Amza Pellea. Marele Amza – un adevărat Dumnezeu pentru mine. Cînd l-am văzut parcă am mîncat je­ratec şi mi-au ieşit toate strună. Aşa de bine am improvizat în ancheta făcută de miliţianul student Muraru, încît rîdeau în hohote profesorii. Eu, miliţianul, investigam un accident în care pasămite o turistă nemţoaică lovise cu Mercedesul măgarul unui ţigan.“ Aşa că nasul agabaritic l-a mai şi ajutat pe Vasile Muraru, dîndu-i un aer de pui de ţăran cumsecade venit la oraş, acolo unde din bun-simţ dă bună ziua tuturor trecătorilor pe stradă. A intrat în lumea de suflet a românilor alături de alt mare talent: Nae Lăzărescu. Uneori lumea îl confunda pe Vasile Muraru cu Nae Lăzărescu, după cum alţii văzîndu-l pe Nae credeau că e Vasile. Campioană a ieşit totuşi o bătrînă care, întîlnindu-l pe trotuar pe Vasile Muraru, şi-a pus mîna la gură de uimire şi a strigat: „Uite-i pe ăia doi!“. Despre studenţia lui Nae Lăzărescu la ASE ce să mai vorbim, că aşa de ocupat era cu spectacolele studenţeşti, încît nu mai avea vreme să se ducă la cursuri. Şi consecinţele îl loveau pe campionul rîsului încă de atunci Nae Lăzărescu. Rămînea repetent mereu din pricina absenţelor, aşa că l-au ajuns din urmă, devenindu-i colegi, şi Văcăroiu, şi Stolojan, şi Isărescu.