Spitalelor de urgenţă li s-a făcut respiraţie gură la gură, suflet la suflet

De câteva ori, Spitalul de Urgenţă Floreasca a trebuit chiar el să intre la terapie intensivă. Metafora de mai sus ascunde momentele delicate şi strâmbe în timpul cărora nişte oameni invidioşi au vrut să desfiinţeze această unitate de luptă cu moartea şi cu bolile în regim nonstop şi deci pizmuitorii nu vedeau cu ochi buni rolul superb avut de cel mai mare spital de urgenţă.

Norocul este că terapia intensivă pentru soarta Spitalului de Urgenţă Floreasca s-a făcut cu sufletul, s-a făcut cu pasiunea, s-a făcut cu ambiţiile lăudabile ale celor doi mari profesori de medicină din familia Firică. Pentru că din cei 70 şi ceva de ani de existenţă a spitalelor de urgenţă din România 35 au însemnat conducerea lor de către profesorul de chirurgie Firică senior şi de către fiul acestuia, profesorul de ortopedie Andrei Firică. Începând această frumoasă poveste a spitalelor de urgenţă de la paginile mai recente trebuie să spunem că marele profesor de ortopedie Andrei Firică, Firică junior, a condus Spitalul de Urgenţă Floreasca timp de 18 ani. Într-o perioadă grea, zguduită de mari cataclisme, când şuierau înnădite sirenele salvărilor aducând la Spitalul Floreasca, pe parcursul a o jumătate de oră, sute de răniţi. Pentru că în cei 18 ani în care director general al Spitalului de Urgenţă Floreasca a fost profesor Andrei Firică s-au petrecut o serie de tragedii. A fost cutremurul din 1977, a fost revoluţia din 1989, au fost inundaţiile, a fost explozia de amploare de la uzinele Policolor, a fost incendiul de la magazinul Victoria, au avut loc accidente grave. Excelenta concepţia ce a stat la baza funcţionării spitalului de urgenţă a înlesnit ca aproape simultan să se intervină în cazul a sute de accidentaţi sosiţi la interval de puţine minute, unul după altul, să se opereze în regim de sprint sute de oameni, să li se facă resuscitare în puţine minute. Au montat şi paturi de campanie pe culoare. Îşi aminteşte profesorul Andrei Firică că, în panica îngrozitoare când a început să se cutremure Bucureştiul şi se clătina blocul spitalului de urgenţă precum un om beat, au fugit pe scări pentru a se salva şi medicii şi pacienţii purtaţi în spate de personalul sanitar. În goana din timpul zguduiturilor a fost uitat într-o sală de operaţii un bărbat căruia tocmai i se făcea o intervenţie chirugicală şi era cu tuburile anesteziei în gât. Se oprise curentul, însă şi-a dat seama de situaţie o asistentă, o femeie modestă care trudea ca o furnică în acest muşuroi de oameni, luptând pentru sănătatea semenilor, şi în plin cutremur asistenta aceasta modestă care nu sărise în ochi până atunci s-a întors în sala de chirurgie şi timp de 10 minute i-a suflat aer în plămâni bolnavului anesteziat cu respiraţia ei, fiindcă aparatura de respiraţie artificială nu mai avea curent. S-a luptat mult prof. Andrei Firică, directorul general, să convingă mai marii regimului că trebuie consolidat din temelii acest extraordinar spital, Urgenţă Floreasca. Spitalele de urgenţă au apărut în România când astfel de spitale specializate de urgenţă nu existau decât la Buenos Aires şi Moscova. Regina Elena a trebuit să-l opereze urgent în Italia pe Mihai şi s-a lovit de încetineala datorată faptului că italienii, ca şi majoritatea ţărilor, nu aveau spitale de urgenţă. Şi a cerut Regina Elena să se organizeze în România spitalele de urgenţă. Primul a fost un spital cu 40 de paturi într-o clădire pe cheiul Dâmboviţei. În timpul războiului au fost reprofilate în spitale de urgenţă încă alte trei spitale. Această reţea o conducea profesorul de chirurgie Firică senior, tatăl actualului profesor de ortopedie Andrei Firică. Spitalul de urgenţă de pe cheiul Dâmboviţei a fost bombardat de nemţi la 24 august 1944. Şeful reţelei de spitale de urgenţă, profesorul de chirurgie Andrei Firică, a avut norocul să se afle în acel moment al căderii bombelor în celălalt spital de urgenţă din spatele Pieţei 1 Mai.