"Vezi ca daca esti bun - esti prost?"

Aceasta e doar o poveste...
Un baiat lucra intre femei care-i invidiau libertatea - deoarece lui nu-i facuse nimeni un program. Venea doar cand avea treaba. Intr-o buna zi, exasperate de atata independenta, femeile au inceput sa-l toace... pe motiv ca... intarzie! Cereau "sa fie dat afara"! Insa una dintre ele s-a apucat atunci sa spuna ca, chiar de mai intarzie din cand in cand, lucrarile lui sunt gata la timp si sunt frumoase... ca trebuie sa se mai gandeasca inainte de a lua o astfel de decizie. Cea care "i-a luat apararea" a fost alungata imediat. Dar, macar el a ramas.

De cand am inceput sa casc ochii si sa miros lumea in care ma pregateam sa traiesc m-am lovit des, prea des, de caracterizarea: "Esti prea buna". Binenteles, ca urma filozofia curenta care asociaza bunatatea cu prostia. Inghiteam in sec incercand sa ma dezvinovatesc, spunand ca nu merit eu o asemenea eticheta pentru ca n-am facut niciodata vreun act de asa mare bunatate. Dar eticheta mi s-a pus... si ma simt prost pentru ca nu-i asa, desi m-as bucura sa fie...

Asa ca m-am straduit sa explic celor care s-au ostenit sa m-asculte ca altceva inseamna a fi "prea bun". Nici macar nu cred ca acest termen poate fi folosit cu atat de multa usurinta - "prea bun" nu exista... sau exista... in carti... precum Biblia... Adica poti fi "intelegator", "iertator" sau "dispus la a face compromisuri" in relatia cu ceilalti, dar "prea bun" inseamna ca deja ti-ai depasit atributiile de bunatate, inseamna ca oferi mai mult decat celalalt ar putea sau ar fi dispus sa primeasca, sau ca oferi mai mult decat poti da. Sa fii "prea bun" inseamna sa nu mai tii cont de tine si sa iti pese de celalalt mai mult (mai ales cand celalalt e un necunoscut). Dar cati pot face asta? Sunt foarte putini oameni in asta lume care au dat dovada de "prea-bunatate" si ei ori au ajuns sfinti ori sunt pe cale sa ajunga.

De ce s-a legat de mine, fara sa ma fac "vinovata" de vreun exces in privinta asta, o astfel de calitate nemeritata? Pentru ca am o meteahna - cand unii oameni vad numai defecte intr-un altul, eu incerc sa-i vad si calitatile. Asa ca, in "prostia" mea, cand toti ceilati s-au pornit sa blameze si sa catalogheze un (ne)cunoscut... sar eu de colo sa spun ca nu-i chiar asa. Deci nu-i vorba nicicum de bunatate, doar de imposibilitatea de a-mi tine gura cand trebuie sa tac. Va imaginati ce iese cand un om este pus la colt si se gaseste un oarecine sa spuna ca nu merita chiar asta? (Pentru ca "cel judecat" are si calitati, pentru ca oricine poate gresi...) Furia "judecatorilor" se reorienteaza inzecit asupra ta (a amaratului care a avut proasta inspiratie sa deschida gura). Conform devizei: "cine nu-i cu noi e impotriva noastra". Si, dupa ce esti faramitat, zdrobit, tescuit... stors de toate calitatile, ti se spune la ureche prieteneste: "Vezi ca daca esti bun - esti prost?"

Ce legatura are bunatatea cu incercarea de fi obiectiv? De a trage niste concluzii tinand cont de cat mai multe date (de cele la care macar ai acces - pentru ca sunt si sumedenie de date pe care nu le cunosti). Poate doar cu frica de a nu trage concluzii pripite, de a nu judeca un om, pentru ca suntem mult prea-des tentati sa facem asta, din pacate.
Sau ce legatura are prostia cu incercarea de a intelege si a ierta?
(Simt nevoia sa deschid o paranteza: sa nu credeti cumva ca ma refer la criminali - nu, pe ei nu-i inteleg deloc si nici macar nu incerc).

Intelepciunea este un dar pe care toti ni-l dorim. Si, de obicei, este asociat doar batranetii. Sa fie asa oare... sau e doar o alta poveste? Daca am exersa "intelegerea celuilalt" inca din tinerete, probabil ca nu am deveni intelepti mai devreme, dar am avea mai putine regrete... ca am judecat pe unii si pe altii aiurea, sub impulsul orgoliului ci nu al ratiunii...

Iar daca n-am incercat niciodata asta, de ce ne-am schimba apucaturile la batranete? Intelepciunea nu o capeti doar pentru ca traiesti ci pentru ca traiesti intr-un anume fel. Iar meteahna care se opune cu strasnicie intelepciunii este orgoliul, vanitatea, mandria... oricum i-am spune inseamna acelasi lucru: incapacitatea de a-l intelege si a-l ierta pe celalalt cand trebuie astfel sa admitem ca am gresit... si incapatanarea de a crede ca suntem detinatori ai vreunui adevar...