Ciocolată caldă cu nanoparticule

Nanoparticulele sunt peste tot. Le inspirăm, le mâncăm. Industria agroalimentară se făleşte cu alimente care conţin nanoparticule. Dar consumatorul are motive de linişte sau de nelinişte.

Cine ştie că o ciocolată caldă sau o îngheţată sunt mai cremoase, "graţie" unor mici particule, care fac subiectul unei veritabile polemici internaţionale. Chiar dacă pare incredibil, nanoparticulele sunt o adevărată sursă de îngrijorări pentru multe guverne. Nanoparticulele cu dimensiuni de miliardimi dintr-un metru, de mii de ori mai subţiri decât firul de păr sunt folosite într-o varietate de alimente. Pudra de ciocolată, ketchup sunt ameliorate prin adăugarea de dioxid de siliciu (SiO2).

Culoarea unor prăjituri este stabilizată, oţetul este albit prin dioxid de titan (TiO2). Conservanţi, stabilizatori de culoare, SiO2 şi TiO2, sunt mai bine cunoscuţi sub numele de aditivi alimentari E551 şi E171. În afară de faptul că le descoperim în unele alimente, aceste minuscule particule sunt prezente şi în unele ambalaje alimentare, în special nanoparticule din argint ce creează o eficientă barieră contra bacteriilor. Nanoparticulele sunt folosite cu scopul de a întări culoarea, fluiditatea sau gustul.

Problema este că pe etichetele produselor ce conţin nanoparticule nu găsim menţionat acest lucru. Pentru simplul motiv că, la ora actuală, producătorii susţin cu tărie că nu folosesc nanoparticule. Şi chiar dacă ar fi cazul, nimeni nu-l obligă pe producător să specifice acest lucru pe etichete. Evident se pune întrebarea cum putem să depistăm prezenţa aditivilor alimentari invizibili practic. Până acum, criteriile de autorizare a punerii pe piaţă a unui aditiv nu ţineau seama de dimensiunea acestor particule.

De aceea, un aditiv deja autorizat nu făcea obiectul unei noi avizări chiar dacă i se modifica dimensiunea printr-un procedeu de nanotehnologie. Reglementarea nr 1333/2008 a Comunităţii Europene referitoare la aditivii alimentari, care va fi republicată la 20 ianuarie 2010 va statua modificarea acestor practici. Până la aplicarea noii reglementări, rezultatele studiilor toxicologice pun în gardă instanţele guvernamentale asupra riscurilor provocate de alimentele ce au în compoziţie aceste substganţe.

Deoarece nanoparticulele ar avea capacitatea de a depăşi barierele biologice, să pătrunde la nivel celular, provocând eventuale inflamaţii sau dezechilibre genetice.

De la 10 martie 2006, Centrul Internaţional pentru Studiul Cancerului şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii a clasat dioxidul de titan ca fiind cancerigen pentru consumator pe cale respiratorie.

POLEMICĂ INTERNAŢIONALĂ
Fiecare nanoparticulă este diferită, precizează doctorul Andrew Maynard, responsabil al Project on Emerging Nanotechnologies aparţinând Centrului Internaţional Woodrow Wilson din Washington. Potrivit unui recent raport al Agenţiei Franceze pentru Securitatea Sanitară şi Alimentară, cunoştinţele privitoare la riscurile sanitare legate de ingestia de nanoparticule sunt insuficiente. Motiv pentru care reputata agenţie franceză îndeamnă la prudenţă şi la dezbatere publică asupra nanotehnologiei.