CU MASCĂ, FĂRĂ MASCĂ - O dragoste lungă de-o viaţă

Viaţa este de cele mai multe ori un spectacol la care asistăm, unii neputincioşi, alţii ca protagonişti. Când suntem descurajaţi, când credem că nu mai există nici o şansă, atunci trebuie să ne amintim că nu trebuie să renunţăm, că trebuie să ne recăpătăm încrederea în noi.

Îl iubea. I se părea ciudat că i se întâmpla asta tocmai acum. Se cunoşteau de-o viaţă, era prietenul ei cel mai bun, plânsese pe umărul lui de nenumărate ori, îi povestise totul. Când i s-a născut copilul, el a fost primul căruia i-a dat vestea, când nu mai suporta realitatea fugea de ea vorbind cu el. Visul ei cel mai frumos. Iar el era cel care atunci când avea nevoie de un sfat ştia că de la ea îl poate primi; când avea probleme, ea îl asculta. Nu îl repezise niciodată, nu îi impusese nimic, nu îi ceruse nimic, ea era cea care îi era prietenă şi îl accepta aşa cum era, cu defectele lui, cu calităţile lui, cu tot al lui. Şi, mai ales, iubea mai presus de orice exact ce iubea şi el, libertatea.

Când l-a cunoscut era măritată, iar el era căsătorit. Când l-a văzut prima dată i s-a tăiat răsuflarea. Şi lui i s-a întâmplat la fel. Dar iubirea lor era ceva interzis. Au încercat să reziste, s-au chinuit, s-au împotrivit din răsputeri. Apoi, fără o vorbă, ca şi când era stabilit demult, au ieşit la o cafea. Încet, a devenit un ritual. Ziua lor nu ar mai fi fost aceeaşi dacă nu stăteau la masa lor din cafenea şi nu ar fi vorbit ore în şir. Ea îi ştia fiecare gest. Degetele lui, cu mijlociul ocupat de verighetă (era original şi ei îi plăcea asta), ţigara aprinsă rapid, glumele lui, muzica preferată, balonzaidul de culoarea măslinei în care îi stătea atât de bine, ceasul de la mână pe care îl consulta arar. Le ştia pe toate. El la fel. Plimbările cu ea de mână prin parc, săruturile furate în grabă sau chipul ei luminat de dragoste când el o lua prin surprindere şi apărea exact atunci când ea credea că ziua e pierdută. Sufletele lor erau pereche, doar că astrele le-au luminat cu o secundă mai târziu. Totuşi, iubirea lor striga din răsputeri să se facă auzită. Până la urmă s-a întâmplat. S-au iubit... Întâi cu tandreţe şi simplitate, apoi din ce în ce mai năvalnic şi pasional, pentru ca în clipa în care ceilalţi au aflat totul să se transforme în cenuşă. Ea a divorţat, el nu. A rămas să îndure. Avea doi copii şi aveau nevoie de el. Cel puţin aşa credea atunci.

Cu greu, ea a continuat drumul. La puţină vreme, o prietenă comună a văzut că între ei era mai mult decât un foc trecător şi la rugăminţile lui a rugat-o pe ea să iasă la o cafea. În timp ce vorbeau, a apărut şi el. Atunci şi-au dat seama că relaţia lor avea ceva magic. Prietenia era răspunsul. Aşa au putut merge mai departe, fiecare pe drumul lui. Aşa au găsit ajutor unul de la altul şi aşa au supravieţuit. Anii au trecut, ea s-a recăsătorit, a devenit mamă, avea responsabilităţi. El a divorţat, a lăsat copiii fostei soţii şi a întâlnit o altă femeie. Îşi împărtăşeau mereu bucuriile, necazurile, lacrimile şi la finalul discuţiilor găseau puterea de a trăi fiecare zi ca şi cum era prima din viaţa lor.

Era supărată. Un eşec îi tulburase existenţa în modul cel mai grotesc cu putinţă. Întâlnise un bărbat care călcase totul în picioare, devenise sclava lui şi răbdarea ei ajunsese la capăt. Un accident de maşină a fost răspunsul Divinităţii la rugăciunile ei. Ea era singura supravieţuitoare.

Atunci el a realizat că iubirea pentru ea era mai puternică decât oricând şi că viaţa lui fără ea, iubita lui, prietena lui, dragostea vieţii lui, nu era posibilă. Îşi reproşa faptul că a lăsat-o să îndure atâtea, că nu a fost lângă ea când a trebuit. Că nu i-a şters lacrimile de durere. Îl îngrozea gândul că ea ar fi murit fără ca să afle că el o iubeşte şi acum, după 15 ani. A tăcut cât a putut, a aşteptat ca ea să depăşească momentul, a încurajat-o, i-a fost alături cu vorba, cu gândul, cu fapta. Ea l-a acceptat gândindu-se că era norocoasă. Mai avea un prieten pe care se putea sprijini. Într-o zi, când fulgii de zăpadă erau prea ameţiţi de tulburătoarea vrajă a toamnei şi nu ştiau dacă trebuie să cadă încă pe pământul ce mirosea a iubire, aşa că se topeau, el i-a spus pe nerăsuflate, ca un copil ce-şi învăţase lecţia la perfecţie: "Te iubesc! Eşti singura femeie din viaţa mea de care m-am îndrăgostit şi pe care am iubit-o. Te iubesc!".

Aşa că ea l-a mângâiat pe obrazul plin de lacrimi, i-a sărutat părul cărunt de-acum, l-a strâns în braţe şi i-a şoptit încet la ureche: "Dragul meu, şi eu te iubesc! A trebuit să murim şi să renaştem ca să realizăm cât însemnăm unul pentru altul".