Prea timid sau prea obraznic?

Orice părinte îşi doreşte un copil nici prea timid, nici prea obraznic. Nici ge­nul unde-l pui acolo stă, nici domnul Goe. Cu alte cuvinte, părinţii sînt fericiţi cînd odorul lor este calm, echilibrat, vorbăreţ, vesel, curios.

Orice părinte îşi doreşte un copil nici prea timid, nici prea obraznic. Nici ge­nul unde-l pui acolo stă, nici domnul Goe. Cu alte cuvinte, părinţii sînt fericiţi cînd odorul lor este calm, echilibrat, vorbăreţ, vesel, curios. Dar un astfel de copil este firesc să aibă şi momente de nervozitate, dar şi de timiditate. Este normal să se as­cundă după fusta mamei cînd se află în preajma unei persoane străine sau să fie ne­liniştit cînd este pus într-o situaţie nouă.  

Singuratic, tăcut, sfios

Problemele apar cînd copilul manifestă o timiditate excesivă. Psihologul Ştefania Niţă le explică părinţilor cînd este cazul să-şi pună întrebări cu privire la comportamentul copilului. “Atunci cînd copilul preferă să fie singur, nu-i place să se joace cu alţi copii şi nici să cunoască persoane noi. Cînd nu se adaptează la grădiniţă şi nu vorbeşte despre colegii de acolo. Cînd copilul plînge, se ascunde, se bîlbîie sau refuză să vorbească în prezenţa altor persoane decît cele din familie. Acestea sînt situaţii care ar putea să le sugereze părinţilor că au o problemă cu copilul lor.”  Pentru a-l ajuta pe copil să depăşească momentele de timiditate este foarte important ca părinţii să îl susţină în dezvoltarea capacităţilor de comunicare. În primul rînd, copilul nu trebuie etichetat astfel: “El este timid” sau “Lăsaţi-l, aşa este el, mai ruşinos, nu vorbeşte”. Copilul preia ceea ce se spune despre el, iar mai tîrziu îşi poate spune “aşa sînt eu” şi nu mai face eforturi pentru a se exprima. Atunci cînd părinţii simt că micuţul este tensionat în preajma celorlalţi pot spune ceva de genul: “Lăsaţi-l să se obişnuiască şi veţi vedea că va începe să vorbească”.  Timiditatea are mai multe moduri de manifestare. În raport cu alte persoane, copilul poate fi rezervat, ruşinos, necomunicativ, dar în mediul familial se schimbă radical. Devine un copil obraznic, care îşi terorizează părinţii cu crize de nervi, capricii, furie. Ce este de făcut în acest caz? “Important este să nu  i se răspundă cu agresivitate”, atrage atenţia psihologul Ştefania Niţă. Deşi copilul irascibil pune la grea încercare răbdarea părinţilor, este indicat să i se răspundă ferm, dar nu pe un ton ridicat. Cît despre corecţia fizică, aceasta nu face decît să declanşeze războiul deschis între năzdrăvan şi părinţi. El are nevoie de limite, dar acestea se stabilesc prin re­guli clare, care îi sînt explicate copilului atenţionîndu-l că urmează pedeapsa dacă nu le respectă.


ATENŢIE! Poznele pe care le face copilul nu înseamnă obrăznicie. Ele fac farmecul copilăriei. Micile năzdrăvănii de zi cu zi nu trebuie pedepsite pentru a nu înfrîna iniţiativele şi curiozitatea copilului. Copilul trebuie lăsat să se joace, să exploreze mediul înconjurător, pentru că numai în felul acesta îşi dezvoltă capacitatea de a înţelege şi a învăţa lucruri noi.