“Căprioara” nu s-a îngrăşat deloc

A împlinit 54 de ani, dar îşi justifică însă cu vârf şi îndesat alintul de “Căprioara”. N-a pus un kilogram de grăsime, e zvelt, cu mişcări elegante de balerin, nu s-au strecurat fire de păr albe, surâde romantic ca un licean şi ridurile nu i-au arat figura. Miodrag Belodedici. Nu există în lume vreun fotbalist care să fi ţinut în braţe Cupa Campionilor Europeni, Cupa Champions League de două ori, de două ori cu echipe diferite, Belodedici a izbutit performanţa asta cu Steaua Bucureşti şi cu Steaua Roşie Belgrad. El, liberoul, ultimul fundaş în calea atacanţilor, n-a faultat grosolan pe mai nimeni, oprea şarjele de atac din intuiţie, din meşteşugul deposedării prin execuţii tehnice, nu cotonogea. Şi totuşi era stâlpul apărării atât la Steaua, cât şi la echipa naţională. La Mondialul din America a ţinut piept unor atacanţi ca obuzele de repezi şi distrugători, argentinienii campioni mondiali Caniggia, Batistuta, columbienii atât de vestiţi Valderrama şi Asprilla. Era meciul decisiv pentru urcarea din grupe în fazele superioare ale Mondialului din America şi tricolorii se înfruntau tocmai cu echipa gazdelor. Dan Petrescu marcase un gol cât o calificare mai departe, dar americanii nu se consolaseră şi atacau fără întrerupere. La un duel aerian, Belodedici este rănit la cap, i se sparge arcada şi sângele începe a şiroi. Pe marginea terenului, doctorul Pompiliu Popescu vrea să-l anestezieze pentru a-i coase rana adâncă. Belo se răsteşte: ”Coase-mă pe viu, trebuie să-i stăvilim pe ăştia, am timp eu de anestezie?!”. Belodedici s-a întors în fruntea defensivei noastre şi americanii au atacat degeaba, n-au înscris niciun gol. După ce în seara de vis de la Sevilla ridicase deasupra capului Cupa Campionilor Europeni alături de stelişti, a fugit în Iugoslavia, şi cu Steaua Roşie Belgrad a mai pupat o Cupă a Campionilor Europeni. După l990, antrenorul naţionalei Jenei s-a dus la Belgrad să-l cheme pe Belodedici acasă pentru a evolua în naţională. Belo a ezitat: “Mi-e teamă să nu mă fluiere tribunele la Bucureşti”. Până la urmă l-a tras sufletul spre casă şi când a reapărut pe stadionul românesc tribunele s-au ridicat în picioare şi l-au ovaţionat. Acum este directorul din Federaţia Română de Fotbal care se ocupă de naţionalele de juniori şi copii. Îşi aminteşte de copilul care era şi jongla cu balonul pe străzile înguste din orăşelul de la Dunăre, Moldova Nouă.