Moşii mei Nicolae

Ziceai că vine un nor pe drum. Te uitai la cer şi vedeai că este senin. Înţelegeai atunci că norul acela nu poate fi decât Nicolae Budirincă. De la Tache Ţurlea, care era dintre cei vechi, leat cu ăia ce muriseră la Mărăşeşti sau Oituz, nu se mai născuse alt om care să fumeze mai mult ca el. Aproape că-i părea rău că nu are mai multe guri. Cu una singură nu se sătura niciodată de băut tutun. Puteai crede însă că-i prisosea şi cea pe care o avea, dacă era să te iei după zgârcenia cu care scotea vorbele. I se mai spunea din pricina asta şi Mutu. Venea zilnic pe la noi. Ca să stea, cică, de vorbă cu tata! Mie îmi părea bine când îl vedeam apărând, fiindcă, nevând ceas, măsuram curgerea timpului după el. Număram în gând  de câte ori  zicea  Mutu  sau < îhî>  şi ştiam că s-a făcut ora  prânzului. După care  îl auzeam plecând după scârţîitul uşii, căci de văzut nu vedeam nimic, din cauza fumului. Împingea mama cu umerii ei puţini până seara târziu sloiurile groase de fum afară din casă. A doua zi, Nicolae Budirincă apărea iarăşi, ca să-l ajute pe tata să le pună la loc. Ţinea cam toată iarna asta.

Mai rar, la câteva săptămâni odată, venea un alt Nicolae, de peste gârlă. Era pădurar şi scotea un iepure din tolbă, să-l gătească mama la cuptor. Pe urmă, scotea puşca de pe umăr, rezemând-o de hambarul cu făină. Tata mă trimitea după vin în beci. Apoi se auzea primul cântat al cocoşului. Mai apoi al doilea.  Era cocoşul din curtea noastră, întrucât cel de la puşcă tăcea. Pe la miezul nopţii pădurarul îşi aducea minte de calul pe care îl lăsase legat de poartă. Acesta încerca să se-ncălzească, atingând stelele cu botul, numai că lumina lor era mai rece ca gheaţa. Cam la fel ca patul  puştii pe care pădurarul mi-o întindea la plecare, zicându-mi să trag în cine vreau eu, dar fără cartuşe, pe care, oricât de aghesmuit ar fi fost, avea grijă să le scoată mai inainte de pe ţeavă. Nici că-mi păsa de fleacul acesta. Duceam puşca la ochi şi toţii lupii din lume începeau să tremure de frică. După care auzeam calul nechezând în noapte. Nicolae se îndepărta, apoi şi noptea. Venea dimineaţa,  când îl zăream pe Nicolae al lui Feleagă ridicându-l din zăpadă pe taică-său. Feleagă ăl bătrân se învelea pe dinăuntru cu ţuică, iar pe dinafară cu un cântec de care nu se despărţea niciodată când îl prindeau zorii zilei pe drum, ceea ce se întâmpla aproape zilnic. Dar gerul şi viscolul n-aveau nicio putere asupra lui. Poate unde, în afară de Nicolae, mai avea un fiu pe care îl chema Stalin. Numai că acesta suferea cu inima, aşa că pe tată îl culegea doar celălalt băiat de prin şanţuri. Nevasta lui Nicolae era din acelaşi sat cu mama. D-aia  îi şi plăcea ei să stea de vorbă cu el, iar după ce pleca să-l căineze.

Când vine iarna, deşi a trecut ceva timp de atunci, îi aud pe Moşii mei Nicolae întorcându-se de pe unde au plecat. Niciodată sub formă de sfinţi, ci de oameni  ce seamănă la mers şi la chip cu ninsoarea.