Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Afectat de crize de epilepsie, măcinat de epuizare (după nopți febrile de lucru la desăvârșirea poveștilor și a manualelor școlare), dar și de chiolhanuri pantagruelice în compania amicilor perindați prin Țicău, Ion Creangă și-a trăit ultimele două lungimi de viață la adăpostul unui concediu medical prelungit până la ultima suflare, pe care și-a dat-o, potrivit actelor emise de autoritățile ieșene, în iarna anului 1889, în preajma debitului de tutun administrat de Zahei, fratele său. În registrul stării civile este menționată concis (și) cauza morții: „Act de moarte a D. Ion Creangă, de cincizeci și doi ani, de religie ortodoxă, profesore, văduv, mort la treizeci și unu decembrie, anul ecspirat, una mie opt sute optzeci și nouă, de apoplexie cerebrală”. Ioan S. Ionescu, amic intim al humuleșteanului, avea să conteste documentele oficiale: „Fostul meu tovarăș și vechi prieten, Ion Creangă, au murit în casa lui numită de dânsul bojdeucă, din Țicău, iar nu cum arată actul de moarte eliberat de primăria Iași, că ar fi murit pe strada Golia 51, ceea ce este cu totul greșit. Căci eu cu profesorul Miron Pompiliu, ca prieteni, l-am înmormântat ridicându-l de la casa lui din Țicău. Locul mormântului ni l-a dat, în urma solicitării noastre, fostul primar Vasile Pogor”. Și încă o precizare din partea lui Ioan S. Ionescu: „În str. Golia 51 era debitul de tutun al lui Ion Creangă, care era condus de fratele său, Zacheu Creangă, care ședea cu familia sa în acel debit”. De parcă Ion Creangă n-ar fi putut da ortu’ popii pe Golia 51 și n-ar fi putut fi adus ulterior acasă! În orice caz, varianta „bună” a rămas cea propusă de Ioan S. Ionescu, în mediile școlare nepomenindu-se niciodată despre poftele fatale ale povestitorului din ziua de 31 decembrie 1889.
Un traseu fatal: patiserie - băcănie - tutungerie
Dar să dăm curs unei alte variante a morții lui Ion Creangă, una, să recunoaștem, parcă mai bine înfășurată pe talia personajului: „Pe 31 decembrie 1889, în jurul orei 13.00, după douăzeci de gogoși uriașe cu dulceață consumate într-o patiserie și trei pahare de coniac într-o băcănie, murea la Iași de epilepsie și apoplexie, în debitul de tutun administrat de fratele său Zahei, Ion al lui Ștefan a Petrei Ciubotariul, devenit - după numele bunicului matern, David - Ion Creangă”. Această pistă, prezentată de criticul literar Paul Cernat pe urmele lui George Călinescu, respectă, de fapt, reperele stabilite în epocă de autorități, doar grija exacerbată a lui Ioan S. Ionescu pentru înlăturarea detaliilor „picante”, mistificând acest moment delicat din traiectoria existențială a unui mare scriitor român. Pentru că Ion Creangă a fost cu adevărat un însemnat creator al acestui neam. Înainte să punem în discuție opera răspopitului genial - mai sunt sau nu de actualitate scrierile lui Creangă? -, să evidențiem succint resorturile intime care au generat-o. Cedăm cuvântul profesorului Paul Cernat: „Mama, Smaranda, femeie cu carte, spre deosebire de tatăl analfabet, și-a dorit ca fiul să se «ridice» prin singurele căi disponibile pentru un fiu de țăran: învățător sau popă. «Nică» a devenit și una, și alta, dar mai ales un artist de superclasă (nu un rapsod popular), care scapă din toate canoanele (mai puțin din cel literar). De la mamă a luat nu numai dragostea de carte, ci și epilepsia”.
Incorect politic, hedonist, genial
Învățăcel harnic și absolvent de studii superioare (seminarul teologic de la Socola), eretic caterisit după o căsnicie ratată (nevasta, fiică de preot, l-a părăsit pentru o altă față bisericească!), soldată cu un fiu-personaj caragialian, dar devenit tată al marelui arhitect modern interbelic Horia Creangă, humuleșteanul a fost - conform portretului schițat de Paul Cernat - (și) un pedagog reformist în acord cu agenda junimistă și cu influență masivă la nivelul învățământului primar. „Elaborate singur sau în colaborare, manualele de scriere-citire fonetică («Învățătoriul copiilor» ș.c., ilustrate cu exemple morale cunoscute) sunt până azi modele. Ar merita rediscutate”, mai aprecia Cernat. În continuare: „Incorectă politic și religios, morala lui Creangă e hedonistă, rezultat al experienței populare directe. Apropierea de Rabelais nu-i greșită în cazul acestui Grandgoussier de secol 19. Nuvele realiste cu material fabulos-folcloric, poveștile sunt niște masterpiece-uri: de la picarescul inițiatic din «Harap-Alb» la malițioasele «Povestea lui Stan Pățitul», «Povestea porcului» sau «Ivan Turbincă», în care babele și dracii devin personaje irezistibile, de la ambigua «Punguța cu doi bani» (interpretată de mulți în cheie erotică) la «Fata babei și fata moșneagului»”. Câteva cuvinte și despre povestirile „corozive”, care au încântat pur și simplu societatea gulerelor albe de la „Junimea”: „Destinate circuitului informal junimist, ele au fost editate prima dată în 1939 de G. T. Kirileanu, în tiraj limitat. Dintre cele păstrate, prea terestra «Povestea lui Ionică cel prost» e surclasată de fantasmagorica «Povestea pulei», cu finalul ei anticlerical-homosexual. O capodoperă a licențiozității aluzive rămâne splendida nuvelă «Moș Nechifor Coțcariul», publicată de Titu Maiorescu. Modeste sunt în schimb compunerile folclorice în versuri, gen «Lina Cătălina», iar piesa de teatru «Dragoste chioară și amor ghebos la mahala» a rămas în eboșă”.
Tinca i-a risipit manuscrisele
Și cum nu-l puteam învia pe „Nică” fără a vorbi despre copilărie, rămâneți pe fază: „Creangă juca rolul de «bun sălbatic» cu glume în doi peri, dar se amuza pe seama domnilor junimiști care-l luau drept țăran naiv. Regionalismele pentru care aveau nevoie de glosar le erau la fel de străine ca neologismele - pentru țărani. Scrise ca replică la «spilcuita» nuvelă chezarocrăiască «Budulea Taichii», «Amintirile ...», mitologicul său roman pedagogic de formare, este prima noastră carte despre copilărie: una «pentru copii și rafinați», dedicată fiicei lui Maiorescu”, opina Paul Cernat. Ultimele observații notabile: „Lui Creangă nu i-a plăcut epilepticul Dostoievski, pe care l-ar fi citit, deși capodopera Ivan Turbincă (scrisă după modelul lui «Toderică» de C. Negruzzi, în care se ițește Mefisto) întâlnește, oricum, literatura rusă. Din păcate, țiitoarea sa Tinca Vartic, o ignară alcoolică, i-a risipit manuscrisele după moarte, ca pe un moft. Nu vom ști niciodată ce-am pierdut, dar ce-a rămas e fabulos”.
Ce (mai) înseamnă astăzi Ion Creangă?
La un veac distanță de la crearea „Amintirilor din copilărie”, puștii prezentului l-ar putea desluși pe Creangă întru propria delectare butonând un iPhone, o tabletă ori pur și simplu ținând în mână o carte-obiect, dar mai rezonează oare copiii postmoderni cu isprăvile acestui povestitor rafinat, cu limbajul și pildele în care năzbâtiile lui sunt prinse? Mai este de actualitate această literatură cu specific nu rural, ci local? În încercarea de a contura un răspuns competent, am apelat la erudiția unui specialist, criticul literar Eugen Simion, care nu cu multă vreme în urmă a publicat un volum închinat preotului-învățător-scriitor („Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial”, Editura Tracus Arte, 2017): „Domnule Florian Saiu, proza lui Creangă nu-i deloc simplă. Trecută pe hârtie, oralitatea stilului său devine complexă și impenetrabilă, cu multe secrete. Fraza lui, arhitecturală, bine dichisită (el zice: «chitită») cu meșteșug de un gramarian înnăscut, dă mari bătăi de cap filologilor și criticilor literari. Creangă este un mare scriitor și G. Călinescu n-a exagerat comparându-l cu Rabelais... Recitindu-l, azi, după ce fac critică literară de 60 de ani, am voit să dovedesc că, în afară de ceea ce au remarcat G. Călinescu și ceilalți critici literari, Creangă poate fi citit și altfel. Un Creangă-moralist, un Creangă interesat de demonologie, un Creangă care nu-i un scriitor folclorizant - cum cred folcloriștii -, ci un artist complex, plin de «șmichirii» (o vorbă a lui) și de secrete ce dau de gândit la lectură. Și mai este un motiv ce m-a îndemnat să mă întorc la Creangă”. Anume? „Circulă azi ideea că el nu mai interesează pe cititorul postmodern, educat estetic de TV și de internet. Mai mult: literatura despre țărani nu mai interesează pe nimeni și, în consecință, nu se mai poate face o literatură modernă cu subiecte rurale. O prejudecată rea, urâtă, ciocoiască. Ea arată complexele noastre de provinciali. Nu tema narațiunii (materia germinativă) contează în literatură, ci complexitatea și profunzimea estetică a celui care tratează tema. Creangă, repet, este un mare scriitor (G. Călinescu îl numește «un estet al științelor rurale»), eu îl consider nu un talent, ci o natură inclasabilă, un moralist - cum am spus mai înainte - plin de un umor inteligent și de o cruzime jovială”.
„În cultură, diferența contează”
Dar îl mai citesc copiii și nepoții noștri? Noi ne mai aplecăm asupra poveștilor acestui moralist cu minte-brici? „Copiii îl citesc, am dovezi în propria familie. În școala românească, am impresia, se predă azi mai puțin. M-am uitat și eu pe programa școlară pentru clasele V-VIII și am remarcat că, acolo, este vorba numai de «competențe», nu de literatură. Specialiștii de la «Institutul educației» - cei care fabrică programele - sunt, toți, competenți în competențe. Nu-i mai preocupă limba și literatura națională, ci «comunicarea». În programa citată nu apare numele niciunui scriitor. Greșesc. Într-o propoziție prizărită este amintit, totuşi, Creangă, nu însă cu precizarea că el va fi predat în clasă. Sugestia este că dascălul din Ţicău poate fi invocat, la nevoie, atunci când se va discuta despre copilărie”. Odată pornit, Eugen Simion e greu de oprit: „În locul lui Slavici sau Sadoveanu punem traduceri din documentele emise de Comisia europeană (nu fabulez, am citit asemenea recomandări), ca să știe școlerul nostru că nu din Creangă și Sadoveanu învață limba comunicării, ci din deciziile de la Bruxelles... Cum am ajuns aici? Mă întreb și eu. Am, totuși, un răspuns: micșorând orele dedicate în școală «umanioarelor», sporind «competențele» (vorba vine!), lățind «comunicarea» (apropo: în programa pentru bacalaureat din anii trecuți nu se mai stipula că absolventul de liceu trebuie să dea un examen oral de limba și literatura română, ci un examen de comunicare!) și reducând orele de istorie, de limba română, latină, geografie etc. Nu mai știu dacă unele dintre aceste materii n-au fost, între timp, suprimate”. Concluzia?
„De aproape trei decenii școala românească nu face decât să se reformeze și, în acest proces, valorile noastre spirituale se micșorează (și dispar) de la an la an, în așa fel încât nu mai știm de unde venim și ce identitate avem. Eu nu cred nici în ruptul capului că vom fi buni europeni dacă ne vom lepăda de identitatea românească. În cultură, diferența contează”.
„N-ar fi rău să fie bine în țara asta”, Ion Creangă, scriitor
133 de ani au trecut de la moartea lui Ion Creangă, survenită la cumpăna dintre ani, într-o zi de 31 decembrie 1889
Apropiat de Maiorescu de când acesta îl numise institutor școlar, Creangă l-a botezat „Titu” pe cel mai inteligent motan dintre zecile avuți în dotare
