x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marius Tucă: Jurământ de credinţă

0
29 Dec 2013 - 21:09
 
Un copil mare cânta la chitară. Mare cât el, chitara scotea nişte sunete vii, autentice, sub mângâierea degetelor lui aproape transparente. De parcă ar fi atins corzile cu venele de sânge, aşteptându-te ca-n secunda următoare, la primul acord, sângele să împroaşte chitara. Mă trimitea imaginea acestui copil cântând dumnezeieşte la chitară, la Crăciunurile vechi, de demult din copilărie poate, autentice parcă. Crăciunul abia trecut peste noi a avut ceva din sărbătoarea tristă a unui sfârşit de an răsucit de atâtea ori, frânt şi, în cele din urmă, obosit, nu înaintea trăirii, pentru noi românii, a unei mari speranţe: câştigarea libertăţii. Sufletele noastre, pe dinafară cel puţin, au fost răscolite de un vânt rece. Ne pregătim să păşim aerul noului an dintr-un secol bâjbâind, neînţelegând în continuare lumina, trăind senzaţiile unei cârtiţe ieşite din întâmplare la suprafaţă, la lumină. Crăciunul este pentru România şi pentru români piatra de hotar a suferinţei şi speranţei totodată. De Crăciun ne punem inimile-n palmă şi colindăm lumea, ne sacrificăm pulsul, lăsându-ne exploraţi şi exploataţi până în adâncul sufletului. Ieşim în bătaia puştii destinului cu pieptul gol, fără să clipim măcar, ne punem la zid de dragul sincerităţii, de dragul adevărului. Închipuiţi-vă un Crăciun ca acesta, ultimul Crăciun al unor vremuri în care am bântuit întunericul, cum un popor întreg s-a pus la zid legat la ochi, aşteptând viitorul ca pe o izbăvire sau poate ca pe un nou blestem.
Aşa suntem noi când doi ani, două secole şi două milenii se întâlnesc într-o clepsidră, petrecând pe spaţiul mic al scurgerii nisipului şi timpului în gâtul clepsidrei acolo unde, din întâmplare sau nu, ne aflăm întotdeauna în noi purtaţi de speranţe. Aici, la Bucureşti, de Crăciun colindele s-au înecat deseori în praful adus de un vânt rece.

Acum, la sfârşit de an, începem să înţelegem, dacă nu cumva am înţeles, că zăpada a fost pentru noi de cele mai multe ori o binecuvântare. A fost haina pe care am îmbrăcat-o de nenumărate ori în zilele de sărbătoare pentru a nu apărea goi în faţa lumii, cântând “O, ce veste minunată” sau “De Crăciun ne-am luat raţia de libertate”. Haină care ne-a lipsit la acest Crăciun, mai mult ca niciodată. Zăpezile de altădată n-au mai venit. S-au strâns acum toate suferinţele de altădată, toate mizeriile de altădată, mai puţin zăpezile de altădată. Un fulg un singur fulg am aşteptat. Un fulg precum sămânţa care aştepta să fie aruncată de Crăciun în brazda viitorului an.

Sigur, sună frumos să ne facem urări pentru noul an, însă asta nu ne face nici mai inteligenţi şi poate nici mai frumoşi: “Un an plin de lumină!” Iată o urare pe care aş dori-o poporului român. Cred că lumina este cea care ne-a lipsit cel mai mult, în istorie inclusiv trupul fizic al ţării, când întregit, când ciopârţit când răstignit. Tânjim ca noul an să ne aducă măcar lumina care ne-a lipsit atâta amar de vremuri.

Mă voi bate pentru această lumină – e jurământul meu de credinţă pentru noul an în faţa voastră, jurământul meu de credinţă în faţa oamenilor care cred în mine. La mulţi ani!

_____________

Facebook: 
www.facebook.com/mariustuca.ro
_____________

Citeşte şi:
Femeile
Am închiriat lumea pentru tine...
Am să te iubesc până la sfârşitul lumii (introducere)
Am să te iubesc până la sfârşitul lumii (cuprins)
Am să te iubesc până la sfârşitul lumii (încheiere)
De ziua tatălui meu
Aer
Declaraţie
Am să ascult Phoenix până la sfârşitul lumii
Moartea este breaking news
Clepsidra 
Click aici, dobitocilor!
Copii din dragoste şi spam
Dă-mi un like!
Am să te iubesc până la închiderea ediţiei
Mă tem că je t'aime
Casa Scânteii
Dragoste în Piaţa Cosmonauţilor
Am să te iubesc prin sms
Iubire

Colecist

Eşti ce n-a văzut Parisul

Cea mai frumoasă zi
Îmi potrivesc ceasul după tine
Îmi place mult de tot agenda ta
Am să mă întorc în timp să te iubesc
La un capăt al lumii tu, la celălalt eu
Îmi place despre tine
Am să te iubesc o sută de ani lumină
Manualul tău de funcţionare
Tu ai fost schimbată cu mine la naştere
Scriu în mine
Niciodată să nu spui o dată
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume
Te iubesc
Şterge-mă din telefonul tău
Nu sunt genul tău
Pe tine te
Tu m-ai iubit ca să-ţi schimb culoarea ochilor
Îţi simt fragilitatea prin tot oraşul
Lasă dragostea asta să respire
Drum bun prin mintea mea
Tu când ai de gând să-mi spui că mă iubeşti?
Îţi aminteşti când mă iubeai până la perfuzie?
Era prin dragostea noastră
Da virgulă nu
Ce mai faci, introvertito?
Da virgulă nu
De la eu la tu
Dar ţine-mă în braţe
Sunt mai dulce ca păcatul
Habar nu ai câtă poezie poţi să-mi dai
Eu n-am să te mai caut niciodată
Cu toţi ai împărţit amarul
Scrisoare către oameni

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de