Andra Gavril: "Moţu Pittiş m-a luat de mână şi m-a urcat pe scenă”

● Jurnalul National: Se fac zece ani de cand realizezi Jurnalul Cultural. Cum au fost, zbuciumati, linistiti?
● Andra Gavril: Abia acum, dupa 10 ani, imi dau seama cat de inconstienti eram in 2002. Habar n-aveam in ce ne bagam. Jurnal Cultural era atunci, e si acum, singura emisiune de stiri exclusiv culturale din Europa. S-au intamplat atat de multe in vremea asta, am trecut prin atat de multe intamplari, incat ar putea sa para istovitor, da. Partea frumoasa a unei emisiuni in direct e ca mereu se iveste neprevazutul, ca nu ai doua seri la fel. Asa ca nici vorba de rutina. Merg la serviciu cu bucurie in fiecare zi, mi-e drag de colegii mei, e a doua casa pentru mine.

● Ce oameni speciali ai cunoscut, prin intermediul Jurnalului?
● Mi-e greu sa aleg doar cateva dintre intalnirile pe care le-am avut in acesti 10 ani. Sunt mii de oameni... Si tot atatea povesti, incercari, dorinte... Actori, muzicieni, scriitori, artisti plastici... E imposibil sa ii numesc pe toti. Dorinta mea ar fi sa ii pot aduce inapoi pe artistii uriasi care au plecat din lumea asta. Pe ei as vrea sa ii mai ascult un pic. Sa le mai spun o data ca ii iubesc si ca le multumesc...

● Esti actrita de meserie. Ai fost pusa vreodata in situatia de a alege intre televiziune si scena?
● Ai mei ne-au dus la teatru, pe mine si pe fratele meu, de mici. Am crescut cu Octavian Cotescu, Gina Patrichi, Stefan Iordache, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinica, Irina Petrescu, Leopoldina Balanuta, Mitica Popescu, Valeria Seciu, Oana Pellea, spectacolele lui Liviu Ciulei si Vlad Mugur. Eram in clasa a saptea cand m-am hotarat sa dau la teatru. Primii oameni care au aflat au fost Emilia Popescu si Motu Pittis. Era perioada in care Motu Pittis reusea sa umple salile cu adolescenti care veneau sa asculte poezie. Pare incredibil, nu? Asta era "Cantec despre mine insumi". Poezia lui Walt Whitman, muzica si sali pline la fiecare spectacol. Cand i-am spus lui Motu ca vreau si eu sa fac meseria asta eram in teatru, la Bulandra. I-a rugat pe oamenii de la tehnic sa aprinda reflectoarele, m-a luat de mana si m-a dus pana in mijlocul scenei. M-a intrebat "Cum te simti?". "Imi tremura genunchii", i-am spus. "E bine! Daca imi spuneai ca te simti bine, nu aveai ce sa cauti aici!" Iti spun toate astea ca sa intelegi de unde vin iubirea si respectul meu pentru meseria asta, pentru actori, pentru lumea complice dintr-o sala de teatru. Dupa absolvire, Teatrul Nottara a inclus in repertoriul stagiunii spectacolul nostru de productie. Era o adaptare dupa mai multe texte ale lui Caragiale. "Moftangii si moftangioaice" se numea. Scoala de actorie te "aseaza" ca om, daca nu treci prin ea ca rata prin apa. Cand ii ai in primul rand de spectatori pe profesorii tai, Horatiu Malaele, Catrinel Dumitrescu si Emil Hossu, pe Ion Cojar, Dem Radulescu, Adrian Pintea, Florin Zamfirescu, Sebastian Papaiani, cand le vezi lacrima de drag in ochi, te faci cioburi de bucurie si te aduni de o mie de ori intr-o secunda. Cand ajungi in fata spectatorilor, la aplauze, de mana cu profesorul tau Horatiu Malaele alaturi de care ai aparut in spectacolul "Lectia", cand Stefan Iordache si Mihaela Tonitza te primesc in casa lor si te aseaza la masa alaturi de Ion Tobosaru, Dan Pita si Alexandru Tocilescu, cand iti aduni povestile si vezi de cate ori ai avut norocul sa stai langa suflete imense, asta e un pic de Dumnezeu. Jurnal Cultural este pentru mine bucuria de a impartasi cu cei de acasa toata fericirea asta. E fericirea de a-i aduce pe telespectatorii nostri in lumea in care povestea inca mai exista, in care lucrurile mai au un sens, in care demnitatea si decenta nu sunt doar cuvinte abuzate electoral.

● Te plictisesc teribil mondenitatile si ambalajele. In schimb, ce te distreaza?
● Nu ma mai plictisesc. Au ajuns sa ma sperie. Vad din ce in ce mai multe priviri goale in jur, oameni care se mint pe ei insisi, mize aiurea, Nimicul rege. Ma relaxeaza sa fiu alaturi de familie, de prieteni, sa ne strangem si sa vorbim la un pahar de vin bun sau la un ceai parfumat. Imi place sa am timp pentru mine si cutia mea cu bomboane de ciocolata.

● "Cand sunt trista, merg prin oras cu masina si ascult muzica. Clasica, rock, fado, blues...' S-a intamplat sa mergi si ore intregi fara vreo tinta sau te linistesti repede?
● Inca mai fac asta (rade). Am invatat ca atunci cand esti suparat sau nervos e mai bine sa numeri pana la zece inainte de a deschide gura sa spui ceva. Asa ca prefer sa ma intalnesc cu mine, sa ma linistesc si sa imi pun gandurile in ordine. Ascult aproape orice gen de muzica. Am o sensibilitate pentru rock si folk, dar in egala masura radioul meu din masina sta pe Radio Romania Cultural.

● "Am convingerea ca zambetul se transmite. Suspectez ca tristetea se ia. Sper ca binele invinge', spuneai undeva. Dar dragostea? Invinge ea intotdeauna?
● Dragostea nu invinge intotdeauna. In principiu, dragostea nici nu ar trebui sa se bata cu nimeni (rade) Cred, insa, ca e mult mai sanatos sa traiesti si sa imparti dragoste decat ura. Avem in noi tot ce ne trebuie pentru a fi fericiti. Ideal e sa stim exact cine suntem, spre ce mergem si sa facem alegeri care ne pot aduce bucurie. Cred in oamenii care isi fac timp pentru sufletul lor. O carte buna, un film bun, un spectacol, o plimbare, timp sa vedem ce e frumos in jurul nostru. Si asa lumea e cu dosul in sus... Primim din toate partile vesti urate, stiri cutremuratoare, e o roata care nu se mai invarte cum trebuie pe axul ei... Ne suntem datori noua insine sa privim si spre ce a mai ramas frumos. Dragostea nu invinge intotdeauna, dar iubirea e singura care te lasa sa ramai viu.

● Ce subiecte ti-ar placea sa se regaseasca, in viitorul apropiat, in Jurnalul Cultural?
● Mi-ar placea sa aflu ca artistii sunt respectati in timpul vietii. Ca au salarii si pensii civilizate, ca nu sunt uitati, ca li se intoarce tot ce au daruit. Prea am vazut in ultima vreme omagii si vorbe pretioase in urma unui sicriu. E ridicol si ofensator sa ridici in slavi pe cineva abia dupa moarte, daca atata vreme cat a fost in viata nici nu ai stiut ca exista. Aplauzele postume nu mai folosesc nimanui. Oamenii astia, creatorii, au nevoie de noi cat sunt aici. Si asteapta foarte putin, asteapta doar decenta.

● Vei sarbatori intr-un fel anume cei 10 ani de Jurnal Cultural?
● Voi fi, evident, la serviciu. Nu imi imaginez altceva mai nimerit. Si... am auzit zvonuri legate de o petrecere, dar ma prefac deocamdata ca nu stiu nimic (rade). Si daca se nimereste si un tort de fructe cu frisca prin preajma, zau ca nu ma supar. Vreau sa le multumesc celor care au fost alaturi de noi in toti anii astia, vreau sa le multumesc si colegilor mei pe care telespectatorii nu ii vad, dar eu stiu exact cat de importanti sunt si cat suflet pun in Jurnal Cultural, si vreau sa le multumesc parintilor mei ca m-au pus pe sinele potrivite, pe vremea cand eram o adolescenta imposibila.