Ziarul prezidential Adevarul trece, pe langa criza de lichiditati (specifica presei scrise, dar si, mai ales, tuturor afacerilor miliadarului Patriciu), printr-un grav scandal de cenzura. Interesant e ca, in acest caz, mecanismul cenzurii e total opus celui consacrat. Textul despre cedarile business-urilor lui Boureanu catre terti a aparut pe print, dar a fost interzis pe site. Ceea ce denota, pe de o parte, ca stapanirea plantatiei s-a prins ce subiect neplacut are-n ziar mult prea tarziu ca sa mai mai poata opri bulgarele care se rostogoleste, respectiv, pe de alta parte, ca, in contextul prabusirii ametitoare a presei scrise, Internetul a devenit mai important in economia jocului politic. Si, nu in ultimul rand, ca faimosul onomatopeic Gregoar, pre numele lui mirenesc Cartianu, nu-i singurul putintel la minte platit degeaba acolo. Scandalul in sine e o prostie. In primul rand, subiectul mai aparuse in presa, nu stiu daca neaparat asa cum a fost prezentat acum. Deci pasarea afacerilor inglodate-n datorii ale lui Boureanu, care nu mai e demult o miza politica majora, catre terti straini dubiosi era deja notorie. Blocandu-l administrativ, nu faci, gratie aceluiasi Internet, decat sa-l popularizezi. Fiindca lumea scrie si disemineaza rapid astfel de circuri. In al doilea rand, aici se aplica expresia pe care am auzit-o de la un coleg mult mai experimentat decat mine cand eram doar un pusti entuzist care abia lua contact cu presa politica: “daca nu dam noi, nu inseamna ca nu se afla'.
Daca se intampla mizeria asta ciobaneasca la Jurnalul National, unde Alex Nedea, autorul articolului, a lucrat ani buni inainte sa plece la Adevarul, lua foc toata presa ca-i opresiune politica si cenzura in trustul mogulului cel rau. Daca-i la vizionarul Costache Patriciu, organizatiile si analistii media, plus societatea (poreclita) civila tac in cor ca rahatii-n tufe, se umfla pentru impresie doua-trei valuri de atmosfera pe Net (in afara de Obae, nici un relevant n-a considerat normal sa se aplece asupra subiectului) si se trece peste, vorba clasicului Sorin Vintu…