11 iunie. Istoria unei străzi

Istoria mare se-mpleteşte cu istoria măruntă a locurilor, adeseori, într-o manieră care nouă, celor ce trecem grăbiţi pe lângă ea, ni se pare bizară. Cum ar fi, de exemplu, numele date străzilor, în diferite epoci istorice. 

Undeva, într-un orăşel de provincie, o stradă de numai câteva sute de metri, care leagă două bulevarde tivite cu castani, a fost denumită, de edilii interbelici: 11 iunie. În memoria acelei zile de 11 iunie 1848, când Bibescu Vodă semna, la Bucureşti, Proclamaţia de la Islaz, care avea să devină noua constituţie a unei Valahii ce sta sub semnul revoluţiei. Sub presiunea guvernului provizoriu, ca şi – mai ales – a protestelor consulatului rus (care nu accepta „laşitatea” lui Bibescu), domnitorul avea să abdice a doua zi, pe 12 iunie. Însemnătatea acelui moment a fost argumentul pentru „botezul” din anii ’20.
În anii ’50, o nouă putere politică se străduia să şteargă de pe harta oraşului denumirile burgheze. Şi, cu toate că data Proclamaţiei de la Islaz nu păcătuia cu nimic, din punct de vedere ideologic, se cere înlocuirea numelui străzii cu cel al unui fruntaş comunist. Cineva însă - grijuliu, probabil, cu resursele financiare ale comunităţii (alte plăcuţe de identificare a străzii, noi documente de identitate pentru riverani ş.a.) – are o idee mai bună: să-şi păstreze denumirea veche, cea de 11 iunie, doar argumentaţia să fie alta, nu ziua semnării constituţiei revoluţionare din 1848 să fie astfel reprezentată, ci ziua în care a fost promulgată una dintre legile... revoluţionare ale noului regim. Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin care intrau în proprietatea statului toate resursele solului şi subsolului ce nu se aflau, încă, în proprietatea sa, la data semnării primei constituţii a Repubicii Populare Române (cu numai câteva săptămâni înainte). În acest chip ingenios, strada îşi păstra numele, plăcuţele rămâneau neatinse, bătrânii locului nu aveau să greşească atunci când ar fi fost întrebaţi de adresa de domiciliu, iar orgoliile noilor conducători politici erau satisfăcute.

Mai interesant încă, decât acest episod de la începutul anilor ’50 mi se pare cel de la începutul anilor ’90, când, după o nouă răsturnare politică, aleşii oraşului se pornesc şi ei pe înlocuit denumirile „comuniste” cu altele „democratice”... Ei bine, foarte repede străduţa cu nume istoric ambiguu – care ar fi putut beneficia, încă o dată, de tipul de argumentaţie al edililor comunişti, readucând semnificaţia în timpul istoric al anului revoluţionar 1848 – avea să cunoască zelul lucrătorilor puşi să schimbe plăcuţele de identificare. Într-o zi înfrigurată de început de an 1990, fu botezată cu numele unui erou al Revoluţiei din 1989, un elev militar, care, nevinovat, a căzut sub tirul gloanţelor.

Cine mi-a spus povestea aceasta pleda pentru ca strada să se întoarcă la numele vechi: 11 iunie. Eventual, să i se adauge şi anul: 1848 – pentru ca nimeni să nu aibă dubii cu privire la însemnătatea datei ce avea să fie scrisă pe toate gardurile.
Acum, vedeţi dv., şi istoria are ironiile ei!... Exact un secol avea să se strângă între cele două evenimente importante la scara destinului naţional. Şi mă întreb: ce altă surpriză e pregătită pentru... 11 iunie 2048? Nu de alta, dar poate se va găsi argumentul ca străduţa aceea, lungă de numai câteva sute de metri, din orăşelul rătăcit în provincie, să revină la numele ei: 11 iunie. Şi atât...