ASTĂZI E ZIUA TA... Adela Mărculescu

“Alung nu-ul din viaţa mea…”
“Am aflat acum, după 50 de ani de teatru, că «dacă vrei să reuşeşti în viaţă să te gândeşti întotdeauna la ce vrei, nu la ce nu vrei», ne-a mărturisit actriţa. Adela Mărculescu împlineşte mâine 70 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

Desen de Romeo Răileanu

“Har, deci chemare spre. Talent, deci muncă. Muncă îndârjită. Niciodată nu e prea puţină. Să nu îndepărtezi experienţa altora. Să ţi-o apropii, să înveţi din ea, să o perfecţionezi. Să fii tu, nu un mim oarecare. Să fii onest cu tine şi cu ceilalţi: parteneri, spectatori. De ei depinzi.

Să te respecţi şi să îi respecţi. Sau invers.

Oricum este valabil, depinde din ce parte porneşti. Şi să nu-ţi fie nimic indiferent. Indiferenţa nimiceşte. Şi pentru cei de dincolo de rampă devii atunci indiferent.

Chemare, deci am avut. Muncă din greu – am muncit cu dragoste fără să simt osteneala şi la fel aş face-o şi acum, zi şi noapte, chiar dacă, după acasă de-abia îmi mai trag sufletul. Deci... de mare talent... Vă mulţumesc pentru vorba bună şi le mulţumesc tuturor care mă aplaudă şi mă apreciază astfel. Eu, ce pot spune despre mine? ... Păi... poate că aşa-i ! La… «experienţa!!!» mea ar trebui să fiu şi modestă!? Păi... şi sunt, vorba bună vă aparţine.

Am făcut sute de roluri, dintre cele mai diverse: de la tragedie, dramă, melodramă, comedii grele, farse, lacrimogene, bufe... şi toate mi-au fost apropiate, pentru că, dacă nu te regăseşti măcar într-un colţişor în rolul tău, nu-ţi iese. Nu-i poţi da din personalitatea ta, nu-l poţi fasona. Sigur, ultimul, din «Dulcea pasăre», mi-e mai aproape, dar eu îl văd şi-l simt ca pe o victorie asupra banalului din jur, ca pe o victorie a actriţei care, cu fruntea plecată, reuşeşte să treacă dincolo de mediocritatea din juru-i. Şi asta sunt eu.

Am învăţat, abia intrată propriu-zis în «viaţă», de la marii actori care mi-au fost – Ce şansă! – parteneri, ce înseamnă înţelegerea, toleranţa, respectul faţă de ceilalţi de lângă tine. Mi-au fost o lecţie care mi s-a potrivit ca o mănuşă. Am jucat cu tineri, cu vârstnici, şi nimeni, nimeni nu a putut vreodată spune că sunt imposibilă. Şi reciproca este valabilă. Pe unii îi tolerez, pe alţii îi apreciez, pe alţii îi iubesc. Şi-mi sunt prieteni. Şi i-aş pomeni aici pe Carmen Stănescu şi pe Damian Crâşmaru, o pereche minune atât pe scenă cât şi în viaţa de dincolo de ea. Te poţi lăsa pe umărul lor, şi ei nu te vor lăsa niciodată să luneci.

Eu... mie...?! ... Sănătate, sănătate, sănătate mie şi alor mei, cu un strop de bucurie. Şi vreau să mai citez câteva cuvinte cu care îmi închei cartea despre mine – nu, n- am scris-o eu: «Cel mai rău lucru este să-ţi pierzi speranţa». Şi speranţa e Dumnezeu. Şi eu cred, aşa cum cred în îngerul meu Păzitor. Speranţa e Dumnezeu.

Atât îmi urez! Şi este destul, nu?”.