“Astăzi e ziua ta...”: Aimée Iacobescu

Aimée Iacobescu îşi aniversează astăzi ziua de naştere. La mulţi ani!

 
“În momentul de faţă, cel mai mult îmi ocupă timpul procesul acela pe care îl am de 18 ani, cînd mi-au ocupat curtea şi grădina casei. Deşi am cîştigat la toate instanţele posibile din România, nu pot fi pusă în posesie. Mă ocup cu nişte lucruri îngrozitor de prozaice, cînd aş putea să fac cu totul altceva. Să mă gîndesc la teatru, la profesia mea. Din păcate, nu am încotro. Am făcut teatru, film şi televiziune. Fiecare dintre aceste «profesii» pentru mine au reprezentat singura bucurie. N-am avut în cap să fac teatru. Părinţii mei a fost chiar supăraţi că nu am făcut farmacie. Probabil mi-ar fi fost mai bine, pentru că actorii sînt plătiţi foarte prost. Nu le este apreciată valoarea. Se poartă mitocănia, vulgaritatea, sexualitatea excesivă. Oameni care nu spun nimic… şi nu înţeleg ce caută la televizor.

Cred că teatrul în momentul de faţă trece printr-un moment prost. Pentru că, în primul rînd, marii actori pe care generaţia de aur a teatrului i-a lansat nu mai sînt folosiţi. Nu mai este şcoala de teatru care era înainte. Noi am avut nişte profesori extraordinari care, în momentul în care te vedeau un copil de 16-17 ani, se uitau la tine (puteai să spui tu şi “Tatăl nostru”) şi ştiau ce ai să joci de cînd te-ai născut şi pînă o să mori. Un artist se naşte artist şi moare artist. Chestia asta cu pensionările nu există. Artiştii sînt oameni de neînlocuit.

Una dintre împlinirile mele este faptul că dumneavoastră mi-aţi dat acum telefon. Asta înseamnă că am reprezentat şi poate încă mai reprezint ceva pentru teatrul, filmul şi televiziunea românească. Iar oamenii sînt bucuroşi că mă văd. Ştiu că pot să le schimb starea de spirit, mi-am dat seama puţin mai tîrziu de asta, deşi am intrat foarte devreme în teatru, la 16 ani. Ştiu că pot să fac un om timp de două ore să uite ce are acasă, să uite necazurile. Cu acest har te naşti, asta nu se învaţă!

Atunci cînd am intrat în Institutul de Teatru nu prea visam mult. Ştiam că trebuie să fac lucrurile foarte bine, învăţam de-mi venea rău. Ştiam care este datoria mea şi mereu îmi spuneam că nu se poate să nu fiu prima. Acum visez la foarte multe lucruri, însă nu prea se ştie ce se va întîmpla la Teatrul Naţional. Visez să joc «Vară şi fum», «Noaptea iguanei» sau «Maşina de scris» a lui Cocteau. Acum joc în «Cinci femei de tranziţie» şi «Aşteptînd la Arlechin». În final… vreau să le mulţumesc părinţilor mei, care au făcut toate sacrificiile ca eu să fiu cine sînt acum.”