ASTĂZI E ZIUA TA... Alexandru Ciocălteu

"Mă sperie jocul cu... durerea"
A rămas un copil care se străduieşte să semene celor vârstnici. A căutat modele, dar mărturiseşte că a găsit doar monumente schilodite... Ca într-un cimitir bombardat. Astăzi, profesorul doctor Alexandru Ciocâlteu îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".

Desen de Romeo Răileanu

"Un om care a făcut compromisuri – cine nu face? – niciodată ticăloşii. Un ciudat tocmai prin normalitate. Pare a vorbi cu creierul în gură, deoarece observă – ca orice copil – că împăratul e gol. Singuraticul care încearcă să fie un om social. Îţi vorbeşte despre dializă cu gândul la acei băieţi idioţi care au găsit în bucătărie mici privighetori în cârje, care abia învăţaseră să pronunţe cuvântul iubire. Un zâmbet trist. Şi totuşi... dacă ar exista o oglindă a timpului în care l-aş vedea pe adolescentul Alexandru Ciocâlteu poate că aş avea multe să-i spun... «Citeşte cărţi fundamentale, caută-ţi maeştri, stai cât mai mult lângă cei pe care-i iubeşti, nu uita că singur te înalţi din ţărână şi tot singur te întorci în pământ! Încearcă să rămâi vertical. Şi să nu accepţi niciodată ajutorul unui ticălos. Şi că lucrurile primite gratuit se plătesc cel mai scump. Trăieşte acest uimitor răstimp după spusa lui Salenger: cu dragoste şi abjecţie!».

FEREASTRA DIVINĂ
Niciodată nu am încetat să visez şi să lupt pentru profesia pe care o iubesc... să reuşesc să construiesc o reţea naţională de dializă. Dacă astăzi trăiesc 8.000 de români atunci acolo este şi sufletul meu – o lumânare – în casele şi familiile lor. Să construiesc o clinică de nefrologie şi dializă. Să scriu măcar o carte care să mă reprezinte.

Să fiu un medic cinstit. Un bun practician. Să nu tratez boli pe care nu le cunosc. În rest caut şi eu acea fereastră primordială, în care n-a plâns încă nimeni, de unde să vorbesc, ca Iov, cu Dumnezeu. Mă sperie cei care fac o pasiune din joaca cu suferinţa semenilor. Prefer tehnicienii. Am făcut medicină la dorinţa mamei, biet pediatru de provincie.

NU POŢI SALVA VIEŢI...
Un distins profesor spunea: cu toate progresele medicinei, mortalitatea generală rămâne 100%. Nu salvezi vieţi, doar le prelungeşti. De aici frustrarea oricărui medic. Aş dori să trăiesc în viitor. Aş dori să ştiu mai mult despre om. Unii se cred Dumnezei, alţii au doar sentimentul datoriei împlinite. Mi se întâmplă să uit figura celor pe care i-am salvat. Sunt doar fraţii mei care – aşa cred – ar fi făcut acelaşi lucru pentru un eu-agonic. Şi, dacă e să vorbim despre pacienţii mei, îmi amintesc de un episod în care cineva mi-a spus exact aşa: «Pupa-ţ-aş sufletul! Acum douăzeci de ani m-ai salvat. Şi te trec totdeauna în pomelnic. La vii – deocamdată!»" (Roxana Vintilă)