Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Nu vreau să supăr muzele...”
O privire care te poate face să zâmbeşti, să plângi sau să visezi... un
actor de excepţie, un “personaj” asemenea. Maestrul Alexandru Repan
împlineşte astăzi 69 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
Deseb de Romeo Răileanu
“Dacă ar trebui să mă iau după Mateiu Caragiale ar trebui să mă nasc în secolul al XVIII-lea, dar cum nu mă iau după el mărturisesc că nu aş schimba nimic din destinul meu! Poate că aş modifica puţin din codul meu genetic... Mi-aş fi dorit să am ureche muzicală şi puţin talent la desen, dar dacă pretenţiile sunt prea mari, cred că aş supăra muzele. Adesea am spus că meseria mea e viaţă...
Actorul ar trebui să transmită foarte multă emoţie, însă nu ştiu dacă şi reuşeşte de fiecare dată. Sala este un conglomerat de fiinţe, fiecare cu calităţi şi defecte. Este de dorit ca actorul să poată transforma această mulţime într-o singură fiinţă: într-o persoană cu un cap mare, cu ochii atenţi, cu «coatele impunătoare» rezemate pe fotoliile din sală. Emoţia pe care un actor o transmite chiar şi atunci când tace este un miracol al acelui fluid inefabil care are la bază.... talentul, poate chemarea ori harul. M-am întrebat de multe ori, dar nu am reuşit să definesc acest vehicul care transmite sentimentul de la mine, actorul, la el, spectatorul. Motorul poate că e talentul, poate că e ceva mai mult... ar putea fi ceva aproape mistic, dar nu sunt sigur.
Dacă ne referim la viaţă ca viaţă şi moarte ca moarte urmează cea mai scurtă perioadă a destinului meu, dacă privim din punct de vedere spiritual... urmează eternitatea. Este o etapă nu mai puţin importantă decât altele. În timpul rămas vreau să fac cât mai mult teatru pentru copiii mei... vreau să audă cât mai mult din aplauzele care îmi sunt destinate, vreau să rămână în memoria lor afectivă faptul că tatăl lor a fost actor. Problema adolescenţei este complicată, mai ales în ziua de astăzi. Sunt la curent cu majoritatea problemelor adolescenţilor pentru că am doi băieţi, (Alexandru şi Matei) aflaţi în această etapă a vieţii lor. Nu sunt încântat de cum arată adolescenţa anilor 2000. Adolescenţa mea a fost mai romantică, mai aproape de părinţi, mai senină. Astăzi, e mai departe de părinţi, mult mai furtunoasă şi mult mai puţin romantică. În adolescenţa mea cei şapte ani de-acasă erau cei şapte ani de-acasă! Este adevărat că nici părinţii nu mai au timpul, nici putinţa şi, poate nici dorinţa de a sta lângă copiii lor. Adolescenţa mea a fost mai prelungită decât este cea de astăzi, cu rigorile şi necazurile ei, dar a fost frumoasă şi fericită. I-aş sfătui pe aceşti copii să rămână cât mai mult la vârsta adolescenţei, pentru că anii trec şi nu se mai întorc. Le-aş mai spune să stea cât mai mult lângă părinţii lor, să-i asculte, să-i ia drept model, să-i iubească.”
