ASTĂZI E ZIUA TA... Cătălina Mustaţă

“De când mă ştiu, mi-am dorit să fiu actriţă. Am intrat cu dispensă de vârstă la Şcoala Populară din Braşov, unde am jucat în piese cu actori amatori. Am ras toate premiile întâi la Cântarea României, la recitare, ştiind că-mi trebuie toate diplomele la admiterea la facultate. Apoi am intrat la teatru. În anul II de facultate am avut bucuria să joc prima dată pe scena Casandrei, Cordelia din «Regele Lear» de Shakespeare, în regia Andreei Vulpe. Când am dat admitere, teatrul se autofinanţa, ceea ce este o mare porcărie. Actorii plecau în turnee nonstop ca să câştige bani pentru teatru şi pentru salariile lor. În mod firesc nu ar fi trebuit să candidez atunci, pentru că perspectivele nu erau prea roz. Întotdeauna în teatru a existat globalizare. Actorul este al momentului său, nu este pictor, nu e scriitor. El nu lasă nimic în urmă! Este un fluture pe lampă… Noul val al cinematografiei româneşti… Dacă vorbim despre tinerii regizori care au ceva de spus, mi se pare lăudabil şi este foarte important să fie lăsaţi în continuare să se exprime, pentru că ei pot greşi mult mai inocent decât ceilalţi şi întotdeauna marii maeştri şi-au crescut pe lângă ei tineri corifei, fie că e vorba despre regizori sau actori. Cred că este foarte bine să fie lăsaţi să spună ce au de spus, pentru că s-ar putea să aflăm noutăţi. Cât despre tinerii actori, cred că trebuie să se înhame cu răbdare, pentru că este un drum lung şi nu vorbim despre focuri de paie, ci despre flăcări de olimpiadă. Trebuie talent, onestitate, mai ales cu ei înşişi, şi dăruire absolută... până la final. Îmi fac mustrări deseori că sunt mult prea lucidă şi mă felicit atunci când pot să mă detaşez de ceea ce fac. Nu-i este uşor unui actor când e gratulat, când are un succes să se detaşeze. Am o măsură de precauţie care îmi spune: «Ia mai vezi dacă e aşa, nu te urca prea mult în slăvi, că s-ar putea să cazi de la înălţimi foarte mari».

Da, cred în destin. Eu mi-am ales din start o meserie... în mod firesc, am fost îndrumată spre alte meserii, pentru că aceasta nu era de viitor. Mă refer, bineînţeles, la familia mea. Cred că atunci destinul mi-a fost favorabil, am făcut o alegere care cel puţin până acum s-a dovedit a fi cel puţin OK. Cred că tot destinul m-a făcut să mă întâlnesc cu Florin Zamfirescu, soţul meu.

Nu cred că i-aş putea da sfaturi adolescentei Cătălina Mustaţă, pentru că era mult prea încăpăţânată şi cu mult prea multă personalitate. Aş putea să-i spun doar: fă ce gândeşti, fă ce vrei! De altfel, întotdeauna am făcut doar ce am vrut. În rest… «Dacă dragoste nu e, nimic nu e!».”