Astăzi e ziua ta: Dan C. Mihăilescu

Eseist, critic si istoric literar, "Omul care aduce cartea", Dan C. Mihailescu implineste astazi 58 de ani. La multi ani!

"Ce frumos se roteste roata si se petrec nodurile! In copilarie, ma distra teribil modul in care bunicu-meu pe linie materna (epicureu cat incape) isi cautiona lungile partide sardanapalice cu zdrobitoarea intelepciune: «Daca nu traim acum, cand sa mai traim? Pe lumea ailalta?!? O viata are omu’! Fiecare zi e un dar de la Dumnezeu!». Cuvine-se, prin urmare, s-o cinstim boiereste.

Ei, uite ca, in cazul nepotului, a fost nevoie de un dublu infarct si-o operatie de surfilat cateva bypass-uri, la 52 de ani, pentru ca ingerul sa-l conduca spre aceeasi sfanta realitate. Nu mi-e teama deloc sa repet, ca o baba plictisitoare, truismul cu pricina tuturor tinerilor deprimati pe care-i intalnesc aproape zilnic: «Traiti-va fiecare zi ca si cand ar fi cea din urma. Cat mai intens, mai jubilativ, mai potrivit firii si prioritatilor proprii». Nu e neaparat nevoie sa urci catre Filocalia si Pateric, ori sa cobori la stoici, pentru a intelege simplitatea, armonia si impacarea pe care ti le daruieste stravechiul indemn, din cat mai banal, dintr-atat mai greu de insusit. Nu stiu in ce masura lunile de spital, schimbarea regimului de viata si ingrijirea mormantului mi-au servit ca exercitii de buna resemnare, insa e sigur ca mi-au daruit voluptatea imbatranirii.

Cioran definea batranetea ca un ghiseu la care in­registrezi periodic demisia unui organ. De acord. Numai ca eu tin mai mult la ludicul caftanit al lui Ale­xandru Paleologu, pentru care senescenta in­semna suprema eliberare. Te despovarezi progresiv de forfota biologicului, de pofte si iluzii, de as­teptari, resentimente, elanuri nemasurate, pro­iecte de ascensiune sociala. Tai odgoanele si plutesti li­nistit. Devii nesantajabil, insubordonabil, in­con­tro­labil. Te regasesti, in sfarsit, in ceea ce-ti era esenta originara. Si iti apartii, de acum, in­tegral. Intri intr-un soi de levitatie histrionica, de fer­voare co­municativa si disponibilitate petreca­rea­ta, pentru care cel mai stralucit model in literatura noastra este corespondenta lui I.L. Caragiale de la Berlin.

Exact despre asta am de gand sa scriu si eu in iarna care abia incepe. Dupa cele doua eseuri despre epistolarul eminescian si cel cioranian, presimt ca o calatorie in lumea hedonismului caragialian dimprejurul «unui pilsneras gulerat, ma rog frumos» ma va apropia cumsecade de statutul de sexagenar. Intr-un timp dedicat aproape exclusiv si maniacal prezentului agonizant, existenta paseistului impatimit a devenit demult o pura sarbatoare. Sa cobori sistematic in trecut, potri­vit devizei Ghepardului lui Lampedusa – «pentru ca toate sa ramana la fel!» – e nu doar o datorie de elementara igiena mentala personala, ci si o misie sociala, de tandra pedagogie, pentru istoricul li­terar.

Va multumesc sincer pentru gandul bun, absolut surprinzator, de a-i darui Sagetatorului ce, cu patima, sunt acest colt de gazeta la ceas aniversar! De cand ma stiu, am citit zilnic si am scris cel putin saptamanal. Ma las cuprins pe de-a-ntregul in raspunsul lui Beckett la intrebarea «de ce scrieti?»: «Bon qu’à ca!». Alaturi de fervorile mis­tic-erotice ale adolescentei, de bucuria familiei, bogatia paternitatii si fascinatia naturii, hipnoza bibliotecii mi-a definit dintotdeauna fiinta. Si tot ce fac (si visez) de ani buni e sa contaminez cu patima culturii cat mai multe inimi tinere.

In rest, vorba strabunicilor: «Cum o da Dumnezeu, taica...!»"