Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O actriţă pe care o admir şi o iubesc tocmai pentru neînfricare, pentru nesupunere, pentru forţa şi rezistenţa ei în timp. Zâmbetul îi începe undeva în ochi, continuă pe buze, apoi te motivează să-i cercetezi obrajii în căutarea unor înţelesuri adânci, preţioase şi nepieritoare. Dorina Chiriac are un chip de o sensibilă expresivitate, o ardere aparte. Are un har cu care reuşeşte să scape de sub tirania schemei, alunecând blând într-un personaj al zilelor noastre. Dorina Chiriac reuşeşte să transmită nu numai o bună dispoziţie construită cu artă, dar şi fiorul dramatic al unui personaj la suprafaţă comic, în adânc nespus de trist, aşa cum este Cetăţeanul turmentat, pe care-l interpretează de ceva vreme în “Scrisoarea pierdută” a lui Ion Luca Caragiale, la Teatrul de Comedie. Dorina Chiriac împlineşte astăzi 41 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
Nu prea am timp să-mi dau timp
“Dacă nu ajunge să te obsedeze un rol atunci mai bine nu-l faci”
“Aştept ca Alexandru Dabija, regizorul meu preferat, să înceapă la Teatrul de Comedie încă o piesă. Joc deja de trei ani şi mai bine, în «Scrisoarea pierdută» a lui Dabija, Cetăţeanul turmentat, iar acum o să înceapă un proiect cu foarte multe femei, «Casa Bernardei Alba» şi sunt nerăbdătoare pentru că nu ştiu ce joc. Nimeni nu ştie ce joacă. Se va lămuri după ce vom avea întâlnirea. Un proiect care se anunţă foarte interesant, în primul rând pentru că este vorba despre Alexandru Dabija, apoi pentru că e Teatrul de Comedie şi Gabriela Popescu, Virginia Mirea, Mihaela Teleoacă, Laura Creţ, Mirela Zeţa. S-a gândit să pună o piesă numai cu femei şi un singur bărbat, Eugen Racoţi. Cred că o să fie o comedie deşi piesa are un final tragic. Asta aştept acum, chiar cu nerăbdare. Nu am o reţetă pentru a îmbrăca un personaj în haine potrivite, slavă Domnului! La teatru, spre deosebire de film, este frumos că lucrul la un rol nu se termină. Cu fiecare spectacol descoperi încă ceva şi încă ceva, respectând o schemă, respectând povestea, situaţia, descoperi la nesfârşit. Participă şi publicul la treaba asta. Joci în funcţie şi de reacţia lui. În funcţie de cum este partenerul tău în ziua aceea. Cum abordez rolul? Toate informaţiile mi le iau strict din text, după care ascult lectura regizorului. Un singur text, mii de lecturi. Avem biografii şi universuri diferite, slavă Domnului, şi atunci alegem să jucăm lectura regizorului. Eu ascult şi încerc să o asum sau să ajungem la un compromis dacă nu reuşesc să o asum. Nu ştiu dacă lucrez bine cu Dabija, de exemplu, dar ştiu că am încredere în el că mă va ajuta să descopăr lucruri noi despre mine. Nu mă interesează un rol decât dacă mă provoacă. Dacă mă ajută să inventez ceva nou, să descopăr ceva nou, să nu merg pe un drum deja ştiut, pentru că atunci sigur că mă plictisesc, sigur că nu-mi face plăcere şi asta se vede. După aceea îi mai pun şi costum personajului meu. Dabija avea o vorbă: «Orice actor poate să joace situaţia. Cum devii memorabil, aia e!». Lucrul de pe lângă scenă, felul în care te obsedează, felul în care îl aduci la tine pe stradă contează. Dacă nu ajunge să te obsedeze un rol atunci mai bine nu-l faci. Mergi cu el în taxi, mergi cu el acasă, vine în toate situaţiile de viaţă cu tine. Descopăr cum este, cum arată, ce visuri are. Mie îmi place istoria şi îmi place foarte mult, mai ales dacă piesa îmi oferă ocazia, să stabilesc contextul istoric, social, politic, geografic, tot ce ţine de statutul unei clase sociale anume, într-o vreme anume. Informaţii cu care eu mă umplu, sigur, că nu sunt obligatorii, dar observ întotdeauna când un actor face asta. Observă şi publicul. Nu conştientizezi, dar aduci cu tine un soi de bogăţie pe scenă. Mai ai o poveste. Povestea din spatele poveştii care se vede pe scenă. Perioada de studiu la orice personaj e minunată. Tot ce fac fac cu credinţă. Refuz lucruri în care nu cred, pentru că probabil este o chestie de structură, de educaţie, de multe altele, dar nu-mi permit să fac prost ceva. Ştiu lucrurile pe care le fac prost şi atunci prefer să nu le fac. Profesoara mea de actorie, Sanda Manu, spunea: «Mie nu-mi place deloc să spăl pahare, dar dacă spăl un pahar îl spăl cel mai bine!». Viaţa te aduce în situaţii în care oboseşti, te pui la îndoială, îţi pui sentimentele la îndoială, te învinovăţeşti de nişte lucruri, dar aici se complică lucrurile şi tot ce poţi să faci este să-ţi asumi situaţia ca atare. Să nu stai să judeci, pentru că e aberant în această parte de lume unde femeia este încă, nu ştiu de ce, fără drept de vot. Nu sunt deloc feministă, pentru că mişcarea feministă mi se pare o recunoaştere a supremaţiei masculine şi atunci ar fi o chestie care automat ar cere o reacţie, eu nerecunoscând treaba asta simt nevoia să mă adresez din punctul de vedere al unei femei. Aşa cum un bărbat îşi foloseşte în ceea ce face toate abilităţile indiferent că e vorba de informaţia lui culturală, la fel face şi o femeie, la fel face şi un homosexual, la fel face şi o maimuţă. Şi aşa mai departe. Folosim tot ce avem, e firesc. Nu prea am timp să-mi dau timp. Eu una nu ştiu să funcţionez altfel. Funcţionez extrem. La un moment dat ar trebui să-mi iau o pauză şi făceam asta înainte de a mi se îmbogăţi atât de mult viaţa cum mi s-a întâmplat de 7 ani. Înainte să fiu eu atât de bogată îmi permiteam nişte lucruri din acestea.
Teatrul este o facultate vocaţională la care nu poţi învăţa decât experimentând. Nu scrie cineva pe tablă, tu copiezi şi te duci să citeşti acasă. Nu. Trebuie să experimentezi, să joci, să exersezi, să fii acolo! Vocaţia înseamnă că există şansa ca eu să devin un vârf în acel domeniu în care am vocaţie. Altfel am să devin un nefericit.
Mă manifest otodox atât cât îmi permite credinţa şi crede-mă că îmi permite foarte mult! Am avut norocul să întâlnesc câţiva preoţi care au făcut nişte gesturi, unii nici măcar nu ştiu asta, care m-au impresionat. În mine au zidit ceva. Rezonez cu anumite persoane care au ales acest drum sau pe care i-a ales acest drum. Pur şi simplu. E ca în toate, nu am cum să generalizez. Mi-e foarte greu să fac promisiuni, dar jurăminte. Am o rezervă vizavi de asta. Mi se pare important. Poate că nu am fost eu în situaţia de a stabili. Nu-mi programez nimic. Eu aşa iubesc. Aş muri cu tine, dar nu mi-a dat prin gând să trăiesc cu tine toată viaţa. Programarea mă sperie, tot ce m-ar putea obliga la ceva. În clipa de faţă, aşa cum sunt, şi nu spun că sunt bine sau rău, sunt suma trăirilor mele. Şi cele bune, şi cele rele. Şi le iubesc. Probabil că mă iubesc destul de tare dacă îi iubesc pe toţi oamenii care au trecut pe la mine, prin viaţă.
Sunt de acord cu Alexandru Paleologu, şi nu cu tata, care nu mai este, prietenia este un contract. Spre deosebire de iubire, care este chimică, o chestiune de atracţie, acolo se iartă mult mai multe, în prietenie nu se iartă nimic, pentru că ne aduc împreună lumile noastre asemănătoare, preocupări asemănătoare, preferinţe. Aşa s-au scindat mari prietenii în istorie pentru că au existat trădări, diferenţe politice, situaţii extreme. Cred că astăzi nu putem să vorbim despre chestii din astea. Mie mi s-a întâmplat să retez o prietenie pentru că nu mai aveam aceleaşi preocupări, aceleaşi intenţii, dorinţe, păreri. Dacă iubire nu e, că o prietenie nu e iubire, e mai clar decât în iubire. Acolo se poate să mai existe atracţia, se poate să te mai lege ceva. Poţi să iubeşti o persoană ale cărei gesturi le deteşti, sau te deranjează, poţi să te simţi atras de o persoană cu care nu eşti de acord în profunzime, sau la nivel de credinţă religioasă, dar poţi să o iubeşti, nu te poţi împotrivi. În prietenie nu putem spune asta. În iubire, se cere să faci compromisuri, pentru că ai acest sentiment şi faci pentru acea persoană nişte lucruri cu care nu ai fi de acord, dar atunci când începi să minţi în prietenie, să joci, te opreşti şi gata. Un prieten ar trebui să te aprecieze, şi tu pe el la fel, cu frumuseţile şi cu peşterile, cu văgăunile tale. Nu-mi aparţine, e tot a Sandei Manu, care mi-e prietenă şi căreia pot să-i descopăr şi văgăunile mele. Mi-e greu să întreţin genul de prietenie în care ne sunăm zilnic, mai ales că sunt mamă şi am ocupat tot timpul. Am prietene cu care nu mă văd luni întregi, dar zici că ne-am văzut ieri. Când devii mamă devii neatentă la lumea din jurul tău. Am obţinut ce voiam de ziua mea: să nu înceapă repetiţiile chiar atunci. Ca să aduc eu şampanie şi altele. Îmi doresc ce am deja. Aspectele care mă interesează sunt în funcţiune. Să am în continuare ceea ce am.” Loreta Popa
Citește pe Antena3.ro
