Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Şi-a început cariera în Agerpres, acum 40 de ani, ca redactor debutant, şi acum este în cea mai înaltă poziţie, director general, tot în Agerpres. Ioan Mihai Roşca împlineşte astăzi 65 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Sunt optimist. Cred într-o Românie în care valorile promovate ca autentice să nu fie ca cele care umblă în chiloţi pe la posturile TV”
“Un cap rotund ca o bilă, acoperit cu un puf blonziu rămas de la ultima tunsoare. Un copil de 3 ani, cu picioarele numai julituri, îmbrăcat într-un şpilhozen făcut de mama dintr-un petic de material înflorat rămas de la o rochie de stambă. Ăsta eram eu, cu o expresie de aşteptare pe faţă, fotografiat în faţa porţii casei părinteşti din strada cu un nume premonitoriu Vestitorului pentru meseria pe care o practic de atâţia ani, ziaristica.
Amuzantă invitaţia de a mă întoarce, acum, la copilăria mea. Am zburdat în deplină libertate pe maidanele din mahalaua Mărţişorului, pe Cocioc. Am fost vegheat, uneori până la exasperare, de o bunică a cărei sănătate, a cărei frumuseţe s-au consumat, chibzuind neputincioasă sărăcia care a izbit necruţătoare familia mea, considerată în anii ’50-’60 ca făcând parte din mica burghezie. Copiii, îndeobşte, trăiesc într-o lume a lor şi nu simt dramele părinţilor. «Mihăiţă, mamă, mergem în oraş la plimbare? Dar să nu-mi ceri nimic, că n-are mama bani.» Fie eram foarte înţelegător sau, mai degrabă, îmi iubeam atât de tare mama, încât în apropierea unei cofetării o trăgeam de mână în altă direcţie. Şi aveam doar 6 ani, şi ce tare îmi plăceau prăjiturile. Şi acum îmi plac la fel de mult, dar nu mai au acelaşi gust. Mi-am propus, elev de liceu fiind, ca din primii bani pe care îi voi câştiga să mănânc o tavă plină cu savarine. Adulţii ştiu că în anii ’70 nu se inventase încă frişca cu grăsimi vegetale şi ce bune erau ele, savarinele, însiropate cu rom şi cu jeleu de vişine pe cozorocul de sub care zâmbea frişca… N-am putut mânca decât două.
Astăzi este 12.12.2012. Un numerolog ar trage cine ştie ce concluzii spăimoase. Dintr-un an, astăzi este ziua mea. Am primit, cu anticipaţie, un superb cadou – concertul unui adevărat artist, Horia Brenciu, un omagiu adus unui săgetător celebru, Frank Sinatra, care, ce coincidenţă, s-a născut tot pe 12.12.
Îmi cereţi să fac o retrospectivă a celor 65 de ani trăiţi, cu bune, cu rele… Am avut şi un dram de talent şi puţin noroc, n-am a mă plânge de viaţa mea, a familiei mele împreună cu care am realizat aproape tot ce mi-am propus. Mi-am început cariera în AGERPRES, acum 40 de ani, ca redactor debutant, şi acum sunt în cea mai înaltă poziţie, tot în AGERPRES. Am fost şi şomer, în 1996, am lucrat «la patron», sunt tenace, dar am un mare defect, n-am tupeu. Ce şi-ar mai putea dori un om normal? Am o casă, o curte cu trandafiri, cu pomi, cu iarbă, în mijlocul Bucureştilor. Şi, mai presus de toate, de 42 de ani am lângă mine o femeie care a făcut toate astea posibile.
Am în faţă nişte întrebări de filozofie existenţială. Da, consider că viaţa în sine este un miracol, dar a o trăi aşteptând pasiv miracole, care de obicei nu vin sau acel tip de miracole iluzorii create de frecatul lenjeriei pe moaştele sfinte e prostia supremă, din păcate, infinit reproductibilă.
Săgetătorii sunt optimişti. Eu cred într-o Românie în care valorile promovate ca autentice să nu fie ca cele care umblă în chiloţi pe la posturile TV, stâlcind cele 100 de cuvinte cunoscute dintr-o limbă atât de frumoasă şi vorbind de obiceiuri aduse din Crucea de Piatră, o Românie în care unii din exponenţii acestui popor, prea blând şi răbdător, să nu fie atât de lacomi, atât de agramaţi sau, şi mai rău, cvasi-analfabeţi, o Românie care să îşi recapete, puţin câte puţin, ceea ce a pierdut în 20 de ani, cât n-au pierdut alţii într-un mileniu. Sper să apuc timpurile. Nu-i aşa, săgetătorii sunt optimişti!”
Citește pe Antena3.ro
