Astăzi e ziua ta, Ion Cucu

“Mă înec în propriul meu ocean de fotografii”

Mereu m-a fascinat frumosul, în toate formele lui

În 1960, Ion Cucu debuta cu fotoreportaje în Scânteia Tineretului, colabora cu Uniunea Scriitorilor şi gazetele cu specific literar din ţară. A dat viaţă timp de douăzeci de ani rubricii “O istorie a literaturii contemporane văzută de Ion Cucu” în cadrul revistei Luceafărul, a colaborat cu România literară, are nenumărate expoziţii, iar de un an încearcă să aşeze în ordine miile de fotografii realizate. În 2006 a publicat la editura Charmides volumul I din “O istorie literară a privirii, o istorie în imagini a literaturii române postbelice”. A reprodus fotografic toată literatura română până la întâlnirea cu literatura contemporană, a petrecut sute de ore în subsolul Bibliotecii Academiei Române, în alte zeci de biblioteci şi anticariate, cu acreditări, şi a reprodus peste 3000 de imagini: portrete, manuscrise, ediţii princeps. Şi-a găsit singur drumul. A creat un studio ad hoc la sediul revistei “Viaţa economică”, unde scriitorii ce se aflau peste drum îl vizitau zilnic. Folosea numai lumina zilei, o lumină absolut creativă, care intra prin două ferestre mici, aflate la nivelul pământului. Aşa i s-a dus vestea că este un fotograf-artist, care lucrează cu lumină puţină. După 50 de ani de fotografiat scriitorii, s-a retras lângă Comana, la Mogoşeşti, unde are vreme de foşnetul frunzelor, de răcoarea nucilor, de gutuile care, când se coc, bat în tabla caselor, nopţile mai ales. Ion Cucu îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“În ultima vreme am scanat peste 20.000 de imagini, încercând să le aşez într-o ordine,  ceea ce nu este simplu. Am lucrat mult, şi am strâns material exact în ordinea evenimentelor, premii, lansări de cărţi, cenacluri literare, omagieri, lucruri triste, lucruri vesele, deplasări continue. Toate acestea sunt în imagini şi nu au fost aşezate într-un firesc al lor. E greu de suportat, întâlnesc scriitori de când eram cu toţii tineri, iar mulţi dintre noi nu mai sunt. Vârsta a venit peste noi cu toate vicisitudinile ei. Nu ar fi greu dacă nu aş avea această oglindă în care mă văd continuu. E foarte greu. O suferinţă continuă. Fac faţă cu greu acestei reîntâlniri cu scriitorii. Când ai mii de fotografii e tare greu. Mi-aduc aminte că Nicolae Gheran, mare critic de literatură, când a trebuit să scrie la un album de-al meu, comandat de ICR pe vremea lui Augustin Buzura, când a văzut mii de imagini, a spus: «Mă înec în oceanul de fotografii al lui Cucu». Aşa mi se întâmplă şi mie acum. Mă înec în propriul meu ocean de fotografii. Eu cu toţi am amintiri şi doare. Mi-e greu. Nu am crezut că poate fi astfel.

Prietenia, pe lângă acea atracţie firească, de început, are onestitatea la baza ei. Ea o susţine. Prietenia este mai greu de ţinut întreagă decât rudenia. Când ea există şi funcţionează ca atare între indivizi lucrurile sunt în ordine. Lucruri curate, puternice şi frumoase. Cu totul şi cu totul speciale.

Sunt făcut din pământ românesc… Materialul din care sunt eu creat e acest pământ. E greu să compari cu ceva pământul. El este unic. Am avut un unchi, ce a murit din păcate, care iubea atât de tare pământul, munca lui la câmp, încât îşi confecţionase nişte unelte mai mari decât cele obişnuite. Grebla lui avea mai mulţi dinţi decât o greblă normală, cazmaua era mai mare, pentru că avea o poftă teribilă de a munci acest pământ, îl iubea la nebunie. Povestea uneori că pământul lui s-ar putea să fie până la jumătatea globului.

Credinţa înseamnă totul. Nici nu pot să vorbesc despre ea. Nu se poate vorbi, se suferă, se simte în tine, o porţi în sufletul tău, e speranţa că totul e în ordine cu tine. Credinţa îţi dă această stare. Aproape că este acel dram de trăire, ce avem mai de preţ în noi şi care ne face să nu disperăm. Să sperăm că lucrurile vor fi mai bune pentru noi şi pentru ceilalţi. Am plecat pe pământul acesta, eu, un boţ de om, în căutarea frumosului. De copil pe mine mă interesa frumosul, rezonam cu el, aveam o reacţie la el. Spun asta pentru că te poţi întâlni cu el infinit, continuu, fără să se întâmple asta. Ei bine, la mine reacţia la frumos era clară. Îmi plăcea cum cade o rază de soare, cum străluceşte, mereu m-au fascinat cărările care se pierd prin pădure, cărările care au un secret al lor, o forţă de atracţie uluitoare, frumosul în toate formele lui. Ce am făcut în ultima perioadă de viaţă asta a fost. Să caut frumosul. Am găsit să mă exprim fotografic şi am scris cărţi, vreo trei volume. Acum lucrez la un al volum numit «Scriitorii, ca nişte buchete de flori». Din păcate, dintre scriitori dragi mie, mulţi nu se mai află printre noi. Ne vedeam des, mergeam acasă la ei. Mă gândesc la Constantin Ţoiu, Adrian Păunescu, Nicolae Velea, Titus Popovici, George Macovescu.

De ziua mea nu-mi doresc decât ca Dumnezeu să aibă grijă de mine cum a avut şi până acum. Soţiei mele, Alina, îi mulţumesc că a înţeles şi m-a înţeles. A înţeles dăruirea mea, patima mea… Era fantastic să faci fotografie cu scriitori, erai deţinătorul unor minuni, acolo, în întunericul laboratorului, că pe vremea aceea se developa filmul. Era un fel de alchimie a mea, într-un compartiment special al sufletului meu, unde eu deţineam aceste minuni, mă simţeam stăpân pe nişte lucruri extraordinare, speciale. Începusem cu Jurnalul Naţional o , publicam pe pagina ultimă fotografii de-ale mele, şi îmi doresc să mai apară în continuare”.