Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fie că au fost cursuri de matematici aplicate, de teoria şi practica relaţiilor internaţionale, îşi încuraja studenţii să-şi construiască o solidă bază de date şi experienţe pe care apoi s-o folosească critic şi cu regulile simple ale raţionamentului logic. Să se păzească de mituri. Să trudească constant, fără speranţa recompensei. Academician Mircea Maliţa împlineşte astăzi 83 de ani. La mulţi ani!
"Am ascultat de imperativul învăţării""Agenda nu diferă de ceea ce fac în mod obişnuit: scriu, citesc şi ceea ce ne-a spus Leibniz, să calculăm (calculemus). Poate că sunt mai multe amintiri de frunzărit şi mai multe schiţe de bilanţ, precum şi renunţări (la cursuri, de pildă). Cărţi începute continuă să mă aştepte.
Mulţi ani am consumat în relaţii internaţionale şi în diplomaţie. Acolo am ascultat de imperativul învăţării. Mă simţeam ucenic într-o meserie grea. Toate situaţiile erau unice în felul lor, dar toate se pretau la o modelare matematică, jocul meu preferat. Puteam aplica logica nuanţei a lui Moisil. Am scris vreo zece cărţi despre mecanismele sau istoria diplomaţiei, dar nu sunt decât o mică parte din ceea ce am văzut şi am înţeles.
Octogenarii sunt o specie ciudată şi paradoxală. Nu se împuţinează cum te-ai aştepta, ci creşte numeric. Cred, însă, că Gaudeamus igitur a fost scris pentru ei, nu pentru studenţi care înţeleg greu că vita nostra brevis est şi că nimeni nu scapă. Evident că aud ecourile trecutului. Dar nu se întreabă atât la ceea ce au făcut bine sau rău, ci în ce măsură şi-au folosit potenţialul, ce fel de fir au tors din ghemul dat. Cu câtă angoasă, academicianul francez şi un mare prieten al României, Jean d'Ormesson, tot octogenar, se întreabă în autobiografia sa: Dar eu ce-am făcut? (Titlul e Que j'ai donc fait?). Şi, în ciuda cărţilor scrise şi a rolurilor jucate la vârf în viaţa culturală, nu e mulţumit de răspuns. În ceea ce mă priveşte, cred că nu am dat tot şi n-am dat suficient de bun. Cât despre minţile viitorimii, am prospective optimiste. Vor avea mai multe şanse, dacă nu vor trece pe lângă ele.
Stau să mă întreb ce am făcut în primul moment când mi s-a întâmplat să devin ministru, la un minister apropiat culturii, al educaţiei. Trei lucruri? 1. Ce probleme au? 2. Cine lucrează la soluţii? 3. Care sunt punctele de autoritate (decizie) în sistem? Nici o altă măsură imediată, deci.
Aş vrea să fiu în viaţă când omenirea se va apropia de punctul de inflexiune care va deschide (probabil la jumătatea secolului) o epocă durabilă de pace şi vindecare a bolilor de care suferă sistemul internaţional (violent, inechitabil, risipitor). Aş mai vrea să fiu prezent la anunţarea unor rezultate semnificative în cunoaşterea creierului şi minţii umane. Nu ştim aproape nimic astăzi despre modul în care funcţionează. Ştim mai mult despre maşina care ne duce în oraş.
Trei amintiri remarcabile (imposibil de retrăit) au fost trei misiuni diplomatice dificile: una în SUA, alta în lumea arabă şi a treia în interiorul propriului bloc răsăritean. Alte trei (tot nerepetabile) au fost cele două rapoarte către Clubul de la Roma (1979, 2003) şi trilogia recentă despre relaţiile internaţionale (Jocuri pe scena lumii, Tablouri din războiul rece şi Între război şi pace).
Îmi amintesc că la 16 ani iubeam matematica, la 36 diplomaţia şi la 66 independenţa.
De ce mi-e dor azi? De aerul tare şi brazii înalţi ai munţilor, unde să deapăn amintiri cu nepoţii mei."
