“Astăzi e ziua ta...”: Olga Delia Mateescu

Consideră că a avut noroc, însă zbuciumul de a fi pregătit să-l recunoşti e continuu şi să fii la înălţimea lui... Îndrăgita actriţă Olga Delia Mateescu îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere.

“În ultimii ani am jucat roluri de personaje autoritare şi îmi era dor de o comedie «cinstită». Acum sunt în preajma unei premiere: «Acul cumetrei Gurton» la Teatrul Masca, o comedie de Stevenson, cu muzică originală, mişcare, bătălii, care va avea loc la data de 14 noiembrie. Nu am timp să mă gândesc la altceva, deşi ştiu că va apărea şi un nou volum de proză, «Câinele doctorului», pe care l-am scris cu o plăcere inegalabilă.

Mama, Aura Râmniceanu, a fost actriţă, eu de mică am crescut în teatru. Am fost în turneele de pe vremuri, o lună cu vagonul prin ţară, am minţit la 9 ani că joc în «Pygmalion», asta într-un magazin la Siret unde fusesem trimisă după ţigări. Am locuit în cabina de teatru la Reşiţa, astfel încât actriţă am vrut să fiu atunci când nu mai voiam să devin fizician atomist, căpitan de vapor, spion, scriitor sau Moş Crăciun.

După copiii mei, literatura este cel mai mare cadou-surpriză pe care mi l-a făcut viaţa. Citeam până mi se împăienjeneau ochii şi mi se părea că scriitorul sau compozitorul este un fel de divinitate, un om în faţa nemărginirii înarmat doar cu sunetul sau cuvântul. De altfel, scrisul este cea mai mare libertate pe care am putut să o am, dar să scriu despre viaţa mea? O carte despre viaţa oricui, în sensul strict al cuvântului, apare când e necesară, altfel e pură... maculatură.

Mi-ar fi plăcut ca destinul meu să se întâlnească cu Antichitatea, dar aş fi vrut să călătoresc în viitor, să înţeleg mai mult, să mă întorc la cei dragi şi să le povestesc. Însă îmi dau seama că de fapt cel mai mult mi-ar fi plăcut să trăiesc în spaţiile temporale create de literatură, aş fi vrut să stau lângă Michelangelo, să trăiesc în epoca lui Carol cel Mare, fără a fi însă arsă pe rug, aş fi vrut să fiu prietenă cu Tom al lui Twain, să-l întâlnesc pe Muc cel Mic şi să aflu «Jocul cu mărgelele de sticlă»!

Destinul? Nu sunt fatalistă, deşi îmi place să joc în tragedia antică. Destinul e şi în mâna omului şi în volbura lumii. Cuvintele sunt finite, sentimentele leagă în relaţii infinite toate înţelesurile. Ochii celor care îmi vorbesc mi-au rămas în minte. Sunt oameni care mă opresc pe stradă şi-mi spun că nu a trecut timpul de la «Domnişoara Nastasia» până acum, deşi mie oglinda îmi spune altceva...   

Teatrul este o continuă aventură în peştera VIULUI... Se spune că actorii se prefac. Poate da, poate nu. Orice om vrea să fie auzit mai ales astăzi... însă nu orice răget este ascultat, cum nici orice şoaptă nu te umple de mister. Teatrul... o formă de a înţelege lumea cu alte mijloace, uneori inexplicabile. Un mod de viaţă. Altă realitate de care avem neapărată nevoie. Eu şi mulţi alţii.”