ILUSTRAŢIUNEA ROMÂNĂ / La poarta magică a micului castel

Plimbarea pe şoseaua Kiseleff ne duce, fireşte, până la vila Minovici. În copilărie, această ţintă a plimbării de Duminică "cu muscalul la şosea" a constituit pentru mine farmecul unui adevărat crâmpei de basm: un mic castel, afară din oraş, în mijlocul pădurii... clopoţei vrăjiţi... O! Dacă’am fi putut păşi vre’odată dincolo de poarta castelului! Afară de freamătul grădinilor, nu venea din jurul zidurilor albe nici un zgomot. Nici o şoaptă omenească, nici măcar lătratul unui câine...

În colţul divanului, cu perne în cusături, lângă soba smălţuită, în capul mesei orânduite ca pentru ospăţ de sărbătoare – cu strachini şi ulcioare, linguri de lemn şi ouă încondeiate. Pe pereţi cobzele şi naiurile mai vibrează parcă de ultimele cântece spuse la urechea mesenilor... Icoane vechi şi candele, ferite de o uşă frumos cioplită, sunt adunate într’un colţ de reculegere pioasă. Pe o mescioară, câteva volume ale poetei Carmen Silva vorbesc de o adoraţie tacită pentru autoarea lor, de o pornire către visare şi linişte...

Mi-am clădit această casă în anul 1905. Într’adevăr aci gust singurele clipe de linişte – ne spune omul de ştiinţă, profesorul Minovici, proprietarul vilei. Mai bine zis le gustam – rectifică apoi "solitarul de la şosea".
Acum 31 de ani, când am clădit vila, eram departe de zgomotul şi agitaţia oraşului. Ori de câte ori mă simţeam obosit de viaţa zgomotoasă a capitalei, mă furişam în liniştea şi calmul casei acesteia... care conţine amintirile întregii mele vieţi.
Profesorul Minovici nu are nevoie să ne spuie mai mult...
Sunt totuşi fericit de progresul oraşului nostru. Am adus şi eu aportul meu în înfrumuseţarea acestei părţi a capitalei, atât cât am avut posibilitatea. Acum sunt gata să deschid porţile casei mele vizitatorilor, care sunt obicinuiţi să facă un popas în faţa vilei mele.
Nu vă plictiseşte acest obiceiu al bucureştenilor?
Mi-a fost foarte drag, întotdeauna.
Îmi arată un colţ ascuns pe terasă.
De aci, printre flori şi coloane, privesc minunatul peisaj al asfinţitului şi furnicarul şoselei. Nu aveţi idee ce spectacol reconfortant. Mă supără numai când vreun nepoftit mă zăreşte şi vine să-mi turbure liniştea. Dar mai am eu un refugiu...
Şi profesorul îşi ridică privirea spre balconaşul unui turnuleţ: "Aici, nu sunt acasă pentru nimeni".

Casă românească

"Fotele şi iile sunt frumos orânduite pe divane, pe câte un jilţ. Scoarţele, cu desenuri rare, se aştern când pe podea, când, după obiceiul românesc, împodobesc pereţii.
Se pare că în curând vila Minovici va deveni Muzeu şi că ne va îngădui tuturora atunci să ne desfătăm ochiul în această «Casă românească», şi că atmosfera ei va trezi în sufletele noastre dorinţa de a ne creia şi noi un interior românesc. Privind jur-mprejur începi să te visezi petrecându’ţi viaţa într’un astfel de cadru..."


Străbatem din nou "Casa Românească" în care stăpânul ei gustă atâta fericire şi coborâm în grădină.
Profesorul Minovici îşi adă­posteşte de frigul iernii apropiate plantele rare ale grădinilor sale. Mândria lui pare a fi un lămâi, care i-a dat trei sute de lămâi rod. Dar marea lui dragoste rămân totuşi ilicurile şi fluierele, adunate unul câte unul şi care constituie lanţul întregii sale vieţi.

"Ce minunat aş fi putut visa mai departe, dacă porţile s’ar fi deschis larg pentru mine şi aş fi putut cuprinde cu ochii toată frumuseţea interiorului vilei Minovici!... Numai cusături şi chilimuri, scoarţe şi lemne încondeiate, numai jocul pitoresc al împletiturilor viu colorate... Pereţii casei sunt tapisaţi cu cele mai pitoreşti obiecte din viaţa plină de artă a ţăranului român. Strachini de pământ, străchioare smălţuite, ulcioare, de la mari până la minuscule linguri de lemn, fluiere, hurmuz şi mărgean se adună în grupuri, se răsfiră pe pereţii albi văruiţi, ca o adevărată frescă de artă naţională."
(Ilustraţiunea Română, 8 decembrie 1938)