“Mâine anul se-noieşte...”

Suntem la finalul lui 2013 şi ne pregătim să păşim în Noul An, sărbătoare ce stă sub semnul înnoirii timpului.

În noaptea dintre ani, în sate, dar şi la oraşe, copiii şi feciorii pornesc cu Pluguşorul, menind rod bogat, iar în cea dintâi zi a Anului Nou, cei mici merg să vestească bunăstare, rostind cu bucurie Sorcova.

Înainte vreme, Revelionul nu era sărbătorit cu mare fast, ca astăzi, însă rudele se adunau la poveşti şi la un pahar cu vin, ca şi în seara de Crăciun. “La noi, în vremurile mai vechi, lumea nu ştia de Revelion (...) În seara precedentă vârstnicii se adunau, povesteau, se omeneau, ca în seara de Crăciun. (...) La miezul nopţii se trăgea clopotul la biserică iar sătenii ieşeau din case  şi pocneau  şi puşcau să alunge diavolii, să nu fure Anul Nou”. (Marcel Lapteş - Timpul şi sărbătorile ţăranului român”).

Odinioară, Revelionul era un ceremonial funerar, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a zeului an, iar mai mult de un mileniu şI jumătate, până în secolul al XIX-lea, Anul Nou a fost celebrat în aceeaşI zi cu Crăciunul. După ce Anul Nou a fost mutat pe 1 ianuarie, sărbătoarea a primit pe rând diferite denumiri: Crăciunul Mic, Îngroparea Crăciunului, Îngroparea Anului pentru ca, în final, să primească numele de Revelion. Între Crăciun şi Anul Nou, timpul “îmbătrâneşte”, Vechiul An moare. În Ajun de Anul Nou, flăcăii care merg cu Pluguşorul urează din casă în casă, poncind din bici, alungând Vechiul An şi duhurile rele. “Băieţii mai mici fac, doi-trei, câte un pluguleţ din lemn, întocmai după forma celui mare. Coarnele I le împodobesc cu ciucuri şi cu cănuri de diferite feţe, atârnând în el un clopoţel. Ei umblă trei câte trei, din casă în casă, urând un an mănos.  Unul din copii, numit plugar, poartă pluguleţul. Altul, numit mânător, trosneşte biciul , iar celălalt, numit iapă, poartă traista unde se pun bornacii sau covrigii ce-I capătă câteştrei plugarii. (Bârlea- Muşlea) În Ajunul Anului Nou, adică în ziua dinainte de ziua Sfântului Vasile, cam pe la ora unu după amiază, copiii umblă cu pluguşorul sau pluguleţul, în cete de câte doi, trei şi mai mulţi. Unul din ei are un clopot împodobit, în unele localităţi cu flori de târg ori cu busuioc, şi înfăşurat într-o basma. Acela sună clopotul la fereastra casei, zicând din gură plugul, care nu e altceva decât o poezie prin care se urează gazdei sănătate în acel an, rod la ţarinele lui şi câte de-astea, iar ceilalţi au bice şi trosnesc, când cel de la fereastră zice cuvintele: «Mânaţi măI, hăI, hăi!» Copiii cu pluguleţul umblă până pe la ceasurile 3-4, când încep a umbla flăcăii cu plugul cel mare(…) Aceştia pun la un plug patru sau şase cai ori boi, doi inşi încalecă, unul îi duce de căpăstru, unul ţine de coarnele plugului, un altul are o traistă cu grăunţe şi ceilalţi trosnesc cu bicele. Trag cu plugul o brazdă pe dinaintea casei şi seamănă din trăistuţă grăunţe; unul urează şI ceilalţi trosnesc. Cu plugul se umblă numai până se înserează bine, apoi, în unele localităţi, după ce se înserează, încep a umbla iarăşi flăcăii cu colindul, ca şi în seara de Ajunul Crăciunului. După miezul nopţii umblă copiii cu colindul până în zorile zilei de Anul Nou” («Ion Creangă», an II, nr 1, 1909), (consemnări regăsite în volumul Calendarele  Poporului Român, autor Antoaneta Olteanu).

De unde vine Pluguşorul? Dar Turca, Brezaia, Cerbuţul şi Văsilca? Etnologul Ion Ghinoiu spune că Revelionul este “sărbătoarea nocturnă dedicată celui  mai vechi zeu al omenirii, Anul, personificare a Soarelui. El este numit An Vechi înainte de a muri la miezul nopţii de Revelion şi An Nou imediat după renaştere”. Un articol care evidenţiază această temă l-am regăsit în Revista “Foaia Diecesana”, apărută la Caransebeş la 29 decembrie 1902: “Colinda plugşorului. Dnul Teodorescu în “Colinde, datini şi moravuri, ale poporului român”, Bucuresci 1874 pag. 59,  ne spune, cum că în oraşe băeţii, iară la ţară junii, colindează cu plugul. Băeţii îşi fac un plug în miniatură, imitând pe cât se poate adevăratul plug, îl înfrumseţează cu hârtii colorate şi flori, şi-i pun un clopoţel sau două în coarne, iar junii dela ţeară iau chiar adevăratul plug, cu un clopot mai mare, îl târăesc, şi astfeliu merg la fiesce care casă de orează (aorează) (...)

Aceasta colindă a plugşorului adeveresce chiar şi luminat despre simbolica serbare a soarelui personificat ca Zeu. Plugul a fost atributul Zeilor de soare Visnu şi Osiris, şi aceste Zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat numele de “Halivahana" dela “Hala" ce înseamnă plug. Şi Mântuitoriul nostru Iisus Cristos a purtat predicatul de “Araţor" lat. adecă arătoriu, litaneele primei biserici creştine. Tibul cânta despre Zeul de soare Osiris şi despre plugul lui arătoriu în următoriul mod : Primus aratra manu sollerti fecit Osiris/ Et teneram ferro sollicitavit humum.(...)

În cultul şi religiunile popoarelor vechi s'a crezut cumcă soarele personificat cu razele sale, ca un plug despică pământul, şi apoi îl fructifichează. De aici se înţelege, pentru ce a fost plugul simbolul Zeilor de soare, şi pentru ce li s'a făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminei sale. Plugşorul nostru este o străveche sărbătoare, asemenea Saturnalielor şi Opalelor”.

Despre Turcă, Brezaie, Văsilcă şi Cerbuţ, autorul articolului spune că “se joacă în prima zi a lui Crăciun şi la Anul Nou, nu sunt alta, decât nesce masche, adecă un om învăluit într'o mantauă (zeghe, ţoală) lungă şi înfrumseţat cu o mulţime de basmale (cârpe, năframe) pănclice, flori de diferite colori, etc. ; cu cap de animal cu bot (cap de capră, de ţap, de lup etc.) sau de pasăre cu cioc (cap de cocor, de păun, de cocoş etc.), cari masce joacă, modificându-şi mişcările botului, sau sunetul ciocului după cântecul unui botrân viorariu (lăutar) care recită oarecare versuri (parte şi necuviincioase) imitând într'aceea şi tonurile animalelor respective”, fiind reluat, şi în acest caz, Soarele, personificat în zeu. “Aci este mai pe sus de toată îndoiala dovedit cultul de soare. Din mitologiele şi religiunile popoarelor vechi ştim, cumcă acele popoare şi-au închipuit şi au crezut, că soarele personificat ca Zeu, în  precurgerea, rotarea sa prin zodiac, în fiecare zodie ia altă mască (faţă de animal, de după cum şi'au închipuit cei vechi figurile, ori constelaţiunile  din zodiac c'ar representa pe cutare, ori pe cutare animal).

Drept aceste Turca, Bresaia, Cerbuţul, şi Văsilca nu sunt alta, decât o dramatică representare ori propunere a soarelui personificat ca Zeu în precurgerea sa prin zodiac (...). Văsilca este Iupiter, care stă în capul anului (chiar Sântul Văsile, Sân-Văsii creştin). Bresaia este Bachus, un alt zeu de soare; crescătoarea şi lăptătoarea lui a fost' ziua Briseis (Brisa, Hippodamia). Şi purtarea necuviincioasă (lascivă) a Bresaiei noastre adeveresce de cultul lui Bachus. Cerbuţul, precum se propune în Bănat şi în părţile Haţegului din Transilvania, este chiar “Cervulus" din evul de mijloc, despre care vorbesce Du Cange: Glossarium mediae et infimae latinitatis, Parisiis 1840—50 sub “Cervulus" şi în contra cărui au emulat atât de tare sânţii părinţi: episcopi din Germania, Francia, Spania şi Italia. Iată cumcă se adeveresce că şi Turca, Bresaia, Cerbuţul şi Văsilca sunt cult de soare, şi sunt o parte întregitoare, dramatico-representătoare a colindei. Iară Dicţionariul Limbei Române (de Academia Română) Bucuresci, 1871 face o mare absurditate, când zice, cumcă “Bresaia" este un monstru. Bresaia cu bot de animal ori cu cioc de pasere, este o mască întru dramatică representare a cultului soarelui personificat ca Zeu, care în percurgerea sa prin zodiac ia în zodiile respective masca ori faţa  animalelor cari înfăţişează zodiele.” Să nu uităm nici de Buhaiul purtat de cetele de colindători, denumire populară a taurului, care imită răgetul animalului despre care, profesorul Ion Ghinoiu spune că glasul acestuia păstrează amintirea scenei sângeroase când era jertfit taurul, substitut al zeului Dionysos şi al zeului Mithra”. Vechiul An îşi trăieşte astfel ultimele momente. Îmbătrânit, după 365 de zile îi face loc Noului An.

Cerurile se deschid
De la Sfântul Vasile şi până la Bobotează spiritele malefice sunt alungate de colindători, iar timpul este  tânăr şi fast, reînviat odată cu începutul de an calendaristic.
Se spune că în noaptea dintre ani cerul se deschide de trei ori, iar Dumnezeu, înconjurat de Sfinţi, priveşte spre lume. Se zice însă că nu oricărei persoane îi este îngăduit să vadă cerul şi cele nevăzute. “ Cerul deschizându-se îl vede numai acela  care e tare bun la Dumnezeu. Mulţi spun că ei au văzut pe când erau copii de şapte ani.  În ziua de astăzi nu se mai deschide cerul, căci sunt oamenii păcătoşi şi se pun toţi să se uite şi Dumnezeu nu vrea, dar demult, pe când erau oamenii buni, cerul se deschidea  de trei ori pe an: de Sfântul Vasile, de Bobotează şI de Paşti (Elena – Niculiţă Voronca).
Se spune că în noaptea de Anul Nou nu e bine să stingi lumina în casă, nici focul, şi nici să adormi. Porţile se ţin deschise, să poată intra norocul, iar la miezul nopţii se deschid ferestrele ca să iasă anul vechi, să poată fi înlocuit de cel nou.

Calendarul de ceapă
Dacă în noaptea dintre ani cerul va fi senin, se spune că urmează un an secetos, în caz contrar, ploios. “Dacă luna e plină în seara de Sf. Vasile, atunci anul următor va fi mănos; când nu e lună plină, va fi sec, nerodidor (Simion Florea Marian – Sărbătorile la români). Pe de altă parte, tot în lumea satului românesc există căredinţa că dacă în Noaptea Anului Nou  nu va bate vântul, se va face pâinea şi, tot pentru a vedea dacă anul ce urmează va da rod bogat, de cu seară tinerii sau bătrânii merg în grădină şi aleg crenguţe de pomi fructiferi pe care le aşează în apă. Dacă acestea vor înflori până la Bobotează este semn de primăvară bună.
Bătrânii satelor apreciază prin felurite mijloace moştenite din bătrâni cum vor fi lunile anului. “Aceste prognoze meteorologice sunt numite calendare: din foi de ceapă, de pită,  din coji de nucă, din cărbuni aprinşi. Cel mai cunoscut este calendarul din foi de ceapă. Tehnica ghicitului în calendarul din foi de ceapă cuprinde mai multe operaţiuni: tăierea uneicepe mari în două părţi egale; alegerea unui număr de 12 foi (cupe) de ceapă; curăţarea pieliţei de pe faţa interioară; botezarea foilor de ceapă cu numele lunilor anului; punerea sării pisate în cupe, în cantităţi egale; aşezarea lunilor anului la rând, începând cu ianuarie şi încheind cu decembrie, în cămară sau între ferestrele locuinţei. Dimineaţa se citeau, după cantitatea de apă strânsă în cupele foilor de ceapă, lunile ploioase sau secetoase ale anului”, subliniază etnologul Ion Ghinoiu în “Comoara satelor. Calendar popular”.
În dimineaţa de Anul Nou oamenii se spală ritualic, înainte de răsăritul soarelui,  cu apă neîncepută în care pun un bănuţ de argint, un fir de busuioc şi o crenguţă de brad, cu credinţa că vor fi feriţi de boli, curaţi ca busuiocul, frumoşi ca brazii.