Michaela…

În 1986, Michaela Tonitza-Iordache a fost numită directoarea Teatrului “Ţăndărică”. Tocmai plecase de la Teatrul Mic, unde fusese regina Secretariatului literar, lucrând intens la imaginea acelui teatru. Erau ani de mare strălucire la acel Teatru Mic, în timpul în care Dinu Săraru era director şi Cătălina Buzoianu ¬ prim regizor. Era fericită că acum avea “teatrul ei” care funcţiona cu două secţii: păpuşi şi marionete.
În timpul directoratului ei, nu s-au pus piesuţe, ci texte importante, piese din literatura de mare valoare, românească şi universală, scrise pentru copii şi nu numai.
Michaela spunea că repertoriul trebuie ales cu grijă şi emoţie pentru a defini, a construi profilul moral, sensibil al copilului.
Se puneau în scenă “Baronul Münchhausen”, “Till Eulenspiegel”, “Cartea cu jucării”, de Tudor Arghezi, un ciclu Shakespeare, care a început cu “Visul unei nopţi de vară”. Dorea să reia celebrele nocturne din vremea tinereţii noastre, acele rafinate spectacole cu Gigi Căciuleanu, Miriam Răducanu, Johnny Răducanu, Nicky Wolcz, acele spectacole ce-au format gustul unor generaţii. Cred că atunci a început şi acea expoziţie cu caracter permanent, “Salonul păpuşii”, care-şi propunea personaje celebre din marile spectacole ale teatrului. I-a chemat pe Cătălina Buzoianu, pe Silviu Purcărete şi pe Alexandru Tocilescu să pună-n scenă spectacole cu vocile unor mari actori. Şi a reuşit, mai ales că echipa Teatrului “Ţăndărică” era una grozavă, puternică, dornică de fapte mari. A fost foarte iubită de angajaţii Teatrului “Ţăndărică” şi teatrul a strălucit. Iată ce scria Michaela despre spectatorii Teatrului “Ţăndărică”: “Copilul e un teren liber şi deschis, pe care se poate implanta orice element valoros. Este incredibil cât de uşor acceptă copilul valoarea. Instinctul şi intuiţia acţionează la el aproape matematic. Copilul nu are prejudecăţi culturale. El este pur şi simplu disponibil şi apt pentru joc. Mă simt responsabilă. Prin imagine şi cuvânt, prin întâmplări şi personaje, prin farmec şi culoare, putem să-i ghidăm şi instinctul şi intuiţia, ca ele să devină sentiment, imaginaţie creatoare, raţionament, decizie. Şi asta nu e nici uşor, nici puţin”.
Michaela era o perfecţionistă. Cu ani în urmă, la Editura Junimea, îi apăruse o carte (înainte de a şti că va ajunge directoare la Teatrul “Ţăndărică”). Cartea se numeşte “DESPRE JOC. Probleme ale mimesisului în arta jocului”. A fost un teoretician şi istoric al fenomenului teatral universal, un fin analist, dar şi un pedagog de excepţie: 13 ani cadru didactic, specialitatea teatrologie.
Michaela era cineva ca poziţie socială, castă superioară, intelectual de rasă, dar aproape a renunţat la tot pentru iubire. O pasiune ca-n romanele de dragoste celebre.
Meseria ei pe acest pământ a fost “Îl iubesc pe Ştefan”. Şi el a iubit-o cu pasiune. Michaela i-a dat lui Ştefan echilibru. “M-am îndrăgostit pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi-o iubesc. Michaela a fost şansa mea. Şi cu asta am spus totul. (…) Din momentul în care Michaela a intrat în viaţa mea, am simţit că soarta este blândă şi îngăduitoare cu mine. Că drumul meu e limpede. Când am cunoscut-o, eram un actor care dovedise ceva, dar care un ajunsese încă la consacrare. Faptul că eu, fire nonconformistă şi exagerat de independentă, am avut alături un om înţelept, ponderat, hotărât şi cu tact, mi-a dat echilibru. Fără să o am alături, toate ar fi fost altfel”, îi mărturisea Ştefan Iordache Ludmilei Patlanjoglu în cartea “Regele Scamator Ştefan Iordache”. La rându-i, Michaela spunea: “Eram studentă în anul III, la Filologie şi am chiulit de la cursul profesorului Rosetti, ca să văd «Străinul», la Patria. Îl vedeam pe Ştefan jucând pentru prima dată. Îmi părea un tânăr de o puritate extraordinară. Personajul era încărcat de o expresie foarte curată. (…) Atunci nu m-am gândit nici o clipă că vom fi, într-o zi, împreună. Aveam prietene care se îndrăgosteau de actori. Structura mea psihică nu era sensibilă la astfel de pasiuni. Când mi l-a prezentat George Banu, coleg în vremea aceea cu mine, la Institutul de Teatru, mi s-a părut frumos şi foarte nobil ca prezenţă (…) M-am îndrăgostit. Nu avea nici o legătură cu faptul că era actor. Putea să aibă orice altă profesie. Am simţit pentru el o atracţie puternică şi, se pare, definitivă”.
Dispariţia lui Ştefan, la 14 septembrie 2008, le-a frânt echilibrul. Vestea morţii a căzut ca un trăsnet. “Sufletul şi viaţa mea – nu m-a părăsit. Ne întâlnim curând. Ştefane, aşteaptă-mă! Fără tine nu am nici un rost. Te iubesc, Coco! Michaela”, scria Michaela în anunţul de presă. “Aşteaptă-mă” i-a scris apoi pe coroana de flori. Era sigură, căci murise şi ea odată cu el: psihic şi fizic. Chiar era ruptă de oameni, de teatru, de prieteni. Nu putea trăi fără el, nu putea respira fără el, nu se putea bucura de nimic fără el. La 13 martie 2010, Michaela s-a stins. Cum se poate iubi aşa? Puţini sunt cei aleşi.

Arhiva familiei Iordache