Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca

Creştin ortodocşii îl prăznuiesc an de an, la 18 octombrie, pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. Era de loc din Antiohia Siriei şi, după cum ne spune Sinaxarul, “din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc”, fiind de asemenea tâlcuitor al limbilor egipteană şi greacă şi cunoscător al învăţăturii evreieşti, precum şi  zugrav ales. “În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura Lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa”. (Vieţile Sfinţilor)

După Învierea Mântuitorului şi înălţarea Sa la Ceruri, Sfântul Apostol Luca a continuat să lumineze mulţimile cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii, apoi, la cincisprezece ani de la Înălţarea Domnului, cu toată adeverirea a scris Evanghelia care-i poartă numele. “Şi a scris nu numai cele ce singur a văzut şi le-a auzit, ci şi pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit şi pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut şi le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile Lui Hristos, a început a umbla după Dânsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: «Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători şi slujitori ai Cuvântului»”, mai spune Sinaxarul.

Din “Vieţile Sfinţilor” aflăm de asemenea că Sfântul Apostol Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor Sfântului Apostol Pavel întru bunăvestirea Lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. “El a fost în Roma la dânsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: «Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit». (...) Apoi Luca, plecând din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos şi suferind dureri şi osteneli pentru sfânt numele Lui. Străbătând toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire şi în Tivele (cetăţile) Beoţiei a rânduit bisericile, hirotonind preoţi şi diaconi. Apoi, pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul i-a tămăduit şi, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, având mai mult de optzeci de ani. Pe locul unde s-a pus sfântul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormântul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfântului Apostol” (Vieţile Sfinţilor).

Constanţiu, fiul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a adus moaştele Sfântului Evanghelist Luca la Constantinopol, unde au fost înmormântate sub sfânta masă în biserica Sfinţilor Apostoli, aici fiind îngropaţi şi Sfinţii Apostoli Andrei şi Timotei. În timpul procesiunii cu sfintele moaşte s-a petrecut o minune, Anatolie, un famen al palatului imperial vindecându-se după ce s-a închinat cu mare credinţă la sfintele relicve. Deşi  zăcea grav bolnav, auzind de aducerea moaştelor Sfântului, a a reuşit să ajungă şi să se roage pentru vindecarea sa. Deşi avea dureri mari, Anatolie a ajuns lângă raclă şi, atingându-se, s-a vindecat pe dată.

Despre Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca se spune că  a zugrăvit în chip minunat pe Maica Domnului cu Pruncul Sfânt. Tot Sinaxarul ne spune că a pictat apoi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi “le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel:  «Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea». Sfântul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel şi de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava Lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mântuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane”.