Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Realitatea Ilustrată, 3 decembrie 1933: “Eu mă duc, mă prăpădesc/Ca un cântec bătrânesc”, spunea “Barbu Lăutaru” cu melancolie. Poate că la fel ar putea cânta şi purtătorii de bâte electorale, pe care i-a cam desfiinţat votul universal.
Luptă strânsă! O scenă din perioada alegerilor din Anglia
Dintre personalităţile de mâna întâi, cari au mâncat odinioară bătae la alegeri, se citează cazul fostului ministru de domenii, Iancu Lahovary. Acest om civilizat, de o mare cultură, tatăl excelentei scriitoare, doamna Marta Bibescu, a fost bătut, la localul de vot Clemenţa, de către onorabilul cetăţean, d. Cârpă’n-nas.
Lahovari, care era un om pacinic şi bun, surprins de gestul agentului electoral, l’a întrebat:
Ce faci, onorabile?
Întrebare la care d. Cârpă’n-nas i-a răspuns scurt:
“Iaca asta fac!!”
Şi i-a mai tras vreo două.
Vechile colegii electorale. Nu sunt decât 8 ani, de când suntem sub imperiul actualei legi electorale şi totuşi lumea aproape că a şi uitat de vechile colegii. Dacă nu s’ar da din când în când la teatru “Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale, generaţia tânără, care se ridică sub regimul votului universal poate că nici nu ar bănui că am avut în vigoare până mai deunăzi o lege (cea din 9 iunie 1884), care prevedea trei colegii electorale, – şi că în anul sosirei principelui Carol de Hohenzollern în România s’a pus în aplicare (la 30 iulie 1866) legea celor patru colegii electorale.
Citește pe Antena3.ro
Din primele colegii cenzitare – adică plătind o anumită dare – făceau parte latifundarii şi în genere bogătaşii, cari – în virtutea legii – erau obligaţi să primească în rândul lor şi pe cei cu studii academice, având diplome de doctori, licenţiaţi etc. Colegiile acestea erau foarte restrânse, deoarece era mic numărul bogătaşilor; dar şi mai mic era acela al diplomaţilor universitari. Uneori se întâmpla – cum a fost o dată la Huşi, dacă nu ne înşală memoria – că numai 37 de alegători să fie deajuns ca să trimită un senator în Parlament.
Sub imperiul Legii din 1866, la colegiul I-iu Bârlad, Gheorgheş Emandi, tatăl actualului nostru ministru la Praga, se alegea uneori cu 7-8 voturi, dintr’un colegiu electoral de 15-16 alegători. Azi deputaţii – de pildă cei din Bihor – sunt aleşi de câte 80.000 de alegători.
Colegiul al III-lea. Primele două colegii alegeau pe toţi deputaţii din Parlament. Colegiul al treilea – adică aproape întreaga ţară – abea avea dreptul la a şasea parte din numărul total al deputaţilor, venind cam un deputat de judeţ.
Locuitorii cu ştiinţă de carte, din col. III, preoţii şi învăţătorii votau direct. Iar ceilalţi adică, ţărani, analfabeţii, alegeau 50 de inşi câte-un delegat. Abea acest delegat avea dreptul să voteze direct. Marea majoritate a locuitorilor ţării nici nu vedea pe candidatul la deputăţie.
Aşa zişii “delegaţi” erau aduşi “pe căprării” la oraş şi după ce erau găzduiţi pe la diferite cârciumi şi hanuri, unde li se dădea “mâncărică şi băuturică”, votau după ordin.
Deşi numărul deputaţilor de colegiul al III-lea era neînsemnat, abea a şasea din numărul total, totuşi nici măcar aceştia nu exprimau adevărata voinţă a naţiunii.
DE ZESTRE. Colegiul al III-lea se chema “zestrea guvernului”, deoarece se ştia dinainte că toţi deputaţii, ce vor ieşi la col. al III-lea, vor fi guvernamentali.
La col. al II-lea sau la col. I-iu se mai strecura uneori câte un deputat sau senator de opoziţie. Dar asta era foarte rar!
Aci se dădea toată lupta. Partidul dela putere avea aproape unanimitate în Parlament. Nici odată nu s’a întâmplat să cadă vre’un guvern prin alegeri. Ţara devenea dintr’o dată, din liberală, conservatoare, sau viceversa, în mod subit şi cu o preciziune matematică, după culoarea guvernului, care la un moment dat avea încrederea suveranului.
Oamenii tineri de azi se vor fi mirând:
Cum se poate ca alegătorii de colegiul I-iu şi chiar al II-lea, oameni cu avere, la adăpost cu greutăţile vieţii să nu-şi fi putut păstra cât decât, independenţa electorală? “Presiunile electorale” şi “alegerile sălbatece”, cum se scria atunci la gazetă, erau atât de introduse în moravuri, că se credea că aceasta este viaţa politică normală a ţării, şi că nici n’ar putea fi altfel. Se forma un fel de clientelă, cu diverse ramificaţii: rude, legături de afaceri, prietenii. De altfel, politica de pricopseală personală a mai rămas şi azi, nefiind încă demodată.
