Albastru de Dobrovăţ şi cenuşiu de Cepleniţa

Picturile murale de la Biserica Mănăstirii Dobrovăţ şi Conacul Cantacuzino-Paşcanu de la Cepleniţa. Sunt singurele monumente istorice din judeţul Iaşi aflate pe o lungă listă a unui raport prezidenţial privitor la obiectivele ce necesită consolidare şi conservare.

Primul obiectiv, picturile murale, se află în stare avansată de deteriorare, din cauza scurgerii timpului. Cel de-al doilea, conacul boieresc, ce datează din vremea tatălui cronicarului Nestor Ureche, locuit ultima oară de familia de boieri Zarifopol în secolul trecut, a fost distrus aproape în totalitate, în special în perioada de după 1990, când sătenii au furat cărămizi, grinzi, tocuri de uşă, tot ce au putut. Acest din urmă monument istoric constituie astăzi doar umbra măreţului conac de acum câteva decenii. Pereţi prăbuşiţi, bucăţi cariate de zid. Fără acoperiş, fără geamuri, fără nimic.

PICTURA DETERIORATĂ DE LA DOBROVĂŢ
Cele două edificii ieşene, ambele monumente istorice însemnate, necesită conservare. Cel de-al doilea, conacul, are nevoie de refacere totală, însă proiectele cu finanţare europeană, cum aveam să aflu de la primarul din Cepleniţa, Dumitru Laiu, "nu asigură refacerea lor". Dar să le luăm pe rând. Mai întâi, picturile murale ale bisericii Mănăstirii Dobrovăţ. Am ajuns să le admirăm, purtaţi de o grijă necesară, grijă cu care inaugurăm o serie de articole despre astfel de monumente.

De la Iaşi la Dobrovăţ sunt circa 30 de kilometri. Mănăstirea e situată lateral de localitatea cu acelaşi nume. Biserica mănăstirii a fost construită între 1503 şi 1504 din piatră, în stilul caracteristic moldovenesc, şi a fost pictată în timpul domniei lui Petru Rareş. Autorul necunoscut a fost denumit "maestrul anonim de la Dobrovăţ".

Scenele picturii au constituit obiect de cercetare pentru criticii de artă. După 500 de ani, pictura s-a deteriorat prin aşa-numitul fenomen de migrare şi recristalizare a sărurilor solubile. Pentru ochiul unui nespecialist, picturile au fost acoperite în timp de un strat cenuşiu, de la fumul lumânărilor, dar, mai ales, din cauza diferenţei de temperatură dintre anotimpuri, biserica neavând instalaţie de încălzire.

NICI UN SEMN DE LA MINISTERUL CULTURII
"Domnitorii români care s-au succedat au respectat această biserică de-al lungul anilor. Vasile Lupu o închină Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos şi rămâne aşa până la secularizarea averilor mănăstireşti din timpul domnitorului Cuza. A fost apoi aici închisoare, şcoală agricolă, orfelinat de fete. Între 1930 şi 1948 a existat viaţă monahală, iar în 1948 a fost închisă. În 1970 a avut loc o restaurare mai puţin reuşită, atunci când a existat şi o tentativă de spălare a picturii.

Însă prima dată a fost curăţată în 1930, dar cu metodele de atunci, pentru că nu se mai cunoşteau decât chipurile ctitorilor. În vremurile noastre, mănăstirea s-a deschis în anul 1990. În 2004, la 500 de ani de la terminarea construirii sale în timpul lui Ştefan cel Mare, era pe o listă a monumentelor ce trebuie consolidate, pentru că au fost atunci aici reprezentaţi ai Ministerului Culturii şi Cultelor, dar aceştia nu au mai revenit şi nu au mai dat nici un semn", spune părintele Mercurie, care ne-a fost ghid.

Slujitorii ei, cei câţiva călugări care îşi duc viaţa la mănăstire, participă acum, în Post, de câteva ori pe zi la slujbele făcute în biserică, unde şi astăzi, la o temperatură exterioară blândă, se păstrează în interior aerul rece al iernii.




UNICAT ÎN MOLDOVA
Pictura murală de la biserica Mănăstirii Dobrovăţ este unică. Principala temă iconografică prezintă imagini ce evocă figurile şi patimile principalilor sfinţi patroni, alt element nou introdus de meşterul de la Dobrovăţ. Aceştia sunt zugrăviţi în sutane negre. Pictura de pe cupola semisferică a fost distrusă în anul 1851 şi a fost refăcută în perioada 1974-1976. O altă inovaţie în pictura bisericii o constituie ilustrarea Liturghiei, scenă care apare pentru prima dată în Moldova.

Părintele Mercurie spune că mănăstirea, fiind un capăt de linie, nu un punct nodal, are prea puţini vizitatori. De la unii cercetători veniţi aici, ca şi de la unii pelerini entuziasmaţi, s-a aflat că "aşa cum există în ţara noastră un «albastru de Voroneţ», există şi un albastru «albastru de Dobrovăţ», după cum spune părintele Mercurie, depănând din legendele faimoasei picturi murale.

CONACUL DE LA CEPLENIŢA
Istoria conacului Cantacuzino-Paşcanu este la fel de măreaţă precum edificiul aflat acum în ruine. În 1617, vornicul Nistor Ureche capătă în stăpânire o frumoasă moşie în zona Cepleniţei. El construieşte acolo o curte boierească şi un conac pe care le va stăpâni, de la jumătatea secolului al XIX-lea, familia Cantacuzino-Paşcanu. Noii proprietari construiesc peste ce rămăsese din conacul familiei Ureche un splendid palat, ce a devenit nu numai loc de relaxare, ci şi de exil politic.

În secolul al XX-lea, conacul şi moşia au ajuns în proprietatea familiei Zarifopol. Constantin Zarifopol, un mare pasionat de maşini, ţinea în curtea conacului multe automobile cu care participa din când în când şi la raliuri.

Dată fiind apropierea frumoaselor păduri seculare, acesta practica şi vânătoarea. De asemenea, grădina era una deosebită, cu flori şi tot felul de pomi şi arbuşti aduşi de peste hotare. În perioada comunistă, conacul a slujit drept sediu de şcoală gimnazială, apoi cămin cultural şi bibliotecă. În 1986, din motive necunoscute (se bănuieşte pentru acoperirea unor fraude şi eludarea unor fonduri), conacul este mistuit de un incendiu.

De atunci a început vertiginos degradarea, iar ce a mai rămas a fost distrus de săteni, care au furat piatra atât de la construcţie, cât şi din frumosul zid ce înconjoară conacul. Am stat de vorbă cu primarul comunei Cepleniţa, Dumitru Laiu, dar şi cu fiul învăţătorului care a locuit o perioadă aici, în anii '50, împreună cu familia. "Alături de alte importante obiective istorice locale, am dori să le reconsolidăm şi să le refacem (cazul conacului).

Chiar dacă Primăria este proprietară, nu s-a ocupat, din păcate, nimeni încă din anii '90 cu paza, pentru a nu se fura ce mai rămăsese. Se spune că la incendiu fugeau oamenii cu tocurile de la uşi fumegânde, apoi, după 1990, a continuat jaful", spune Dumitru Laiu. Profesorul Bogdan Bârzu avea 5 ani când a sosit aici împreună cu familia şi a rămas până a făcut 14 ani.

"Era o minunăţie de conac şi a fost reconsolidat în acei ani, dar, din păcate, distrugerile au continuat. Acei ani reprezintă o perioadă de vis a vieţii mele. Îmi amintesc că priveam pe geam în iernile de poveste şi vedeam cum în curte veneau, din magnifica pădure din apropiere, lupii care dădeau târcoale conacului. S-ar părea că zisa unei rude de-ale mele care a spus să mă feresc de animalele cu două picioare, şi nu de cele cu patru s-a probat în acest caz", spune cu urme de regret în glas profesorul Bârzu.