Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În graba cotidiană, de multe ori, trecătorii nu-şi mai pun întrebări cu privire la locurile în care se află. Cum or fi arătat ele odinioară? Cine o fi păşit pe acolo?
Calea Călăraşilor şi-a primit botezul în 1878, când s-a evocat participarea la Războiul de Independenţă. Se numea înainte Podul Vergului, nume pe care nu l-a căpătat la întâmplare, ci după familia boierului Vergu, ce-şi avea casele în apropierea Bisericii Sf. Mina Vergu, strada fiind croită spre centrul oraşului. Aici a fost contruită, la sfârşitul sec. al XIX-lea, Hala Traian în vremea mandatului primarului C.F. Robescu (1896-1899). Tot atunci, au fost schimbate şi denumirile mai multor artere de circulaţie între care Podul Mogoşoaiei, rebotezat Calea Victoriei, Herăstrău – devenit Dorobanţi, Germană – Smârdan.
Cine pleacă din Bucureşti spre Alexandria va trece, dacă va alege acest traseu, pe Calea Rahovei aflată, parcă, într-o continuă schimbare. Doar forfota specifică zonei este aceeaşi, dintotdeauna. Odinioară, se numea Podul Calicilor, aici locuind oamenii săraci. Tot în 1878, cum spuneam, a primit numele actual. Aici se afla cândva vestita fabrică de bere a boierului Bragadiru. Casele care mai păstrează încă frumuseţea arhitecturală de altădat’ sunt situate la stradă şi puţine au grădini, fie ele cât de mici. Majoritatea sunt prevăzute cu spaţii pentru prăvălii, dovadă că, în această zonă, comerţul era cândva în toi. Un alt perimetru renumit pentru comerţ era Calea Văcăreştilor, faimoasă pentru vechile hale care astăzi au rămas doar o amintire. Fel de fel de ateliere erau pe atunci în vogă, în special pe străzile Labirint şi Căuzaşi. Din păcate, şi aici, degradarea caselor care mai tăinuiesc poveşti din Bucureştii de ieri este din ce în ce mai dramatică... Nici Calea Moşilor nu mai este ce a fost cândva din pricina demolărilor masive a care au fost supuşi Bucureştii în vremea comunismului. Au scăpat puţine imobile care amintesc de anii ei de glorie. Aici se afla Podul Târgului de Afară. Târgul Moşilor era un loc cu o mare însemnătate pentru întreaga suflare a oraşului. George Potra consemnează în amintirile sale despre Târgul Moşilor: “(…) acum 50-60 de ani era foarte primitiv pentru că proprietarii n-aveau altă grijă decât aceea de a vinde mai scump locurile la negustori, la îmbunătăţiri nici nu se gândeau. Moşii nici nu erau luminaţi în afară de lună, în timpul nopţii.
Mai târziu, în 1902, Târgul Moşilor avea «forma unor semicercuri paralele tăiate de mai multe linii drepte în forma unor raze care conduc la un punct central (…) în mijlocul acestui punct central e un pavilion rotund care are în mijloc un chioşc acoperit cu o înaltă cupolă rotundă în care, în joia Moşilor, vin familia regală şi cea princiară».
Târgul Moşilor era un bâlci mare, care procura locuitorilor Capitalei, într-un mod direct de la producătorii de la ţară, o mulţime de materii prime, iar ţăranilor o mulţime de obiecte fabricate la oraş sau aduse din străinătate”.
Iar dacă tot a venit vorba despre comerţ, nu trebuie uitaţi negustorii ambulanţi. Despre ei vorbeşte în “Amintiri” Constantin C. Giurescu: “O caracteristică a copilăriei mele erau negustorii ambulanţi şi în primul rând oltenii. (…) ei purtau în coşurile lor late, împletite, sau în vase care atârnau la braţele cobiliţei, adică a stinghiei de lemn curbate, purtate pe umeri, tot felul de produse, de la zarzavaturi, fructe, peşte, iaurt, găini, până la gaz, oţet, cărbuni şi flori. De dimineaţă, de pe la şase, începea să răsune strada de strigătele lor: «Zarazavat, zarzavat», «Hai la peşte, peşte, peşte», «Mielu gras, mielu gras» (…) Cei mai mulţi dintre aceşti olteni erau tineri, până în treizeci de ani; (…) Mergeau grăbiţi, aproape alergând, cu coşurile săltând şi-şi strigau marfa. Aveau străzile lor pe care umblau în mod obişnuit, şi clienţii lor; intrau în curte, puneau coşurile jos şi, dacă nu vedeau pe vreunul de-al casei strigau «Olteanu’ a venit olteanu’» (…)”.
La rându-i, Mircea Damian descria oltenii nelipsiţi de pe străzile oraşului de pe Dâmboviţa în cartea sa, “Bucureşti”, publicată în 1935: “«Pătrunjelul, ţelina, morcovi, morcovii, morcoviii!» Oltenii calcă apăsat, împletind picioarele sub greutatea coşurilor. Strigă pătrunzător şi repezit, strigă cântat sau monoton. Uneori, strigătul este ca un chiuit, alteori scârţâie, alteori se aude de departe, ca o doină. După felul omului şi felul mărfii. Cărbunii, bunăoară, îi strigă cu o silabă scurtă, retezată, seacă, fără ecou: «C-ărb’, cărb, cărb!» Se înnoadă în cuvânt, îl răsuceşte, îl zbârnâie, îl sfredeleşte şi-l azvârle de parcă-l vezi, de parcă vezi cuvântul, de parcă vezi crapul înotând într-o dungă prin aer, pătrunzând în bucătărie, sfârâind în cratiţă... Coşurile scârţâie pe cobiliţă, omul gâfâie sub căldură, odihneşte din când în când, îşi şterge sudoarea şi strigă mereu. Dimineaţa şi la amiază, tocmai aţipeşti, strigătul olteanului s-aude pătrunzător şi viguros, te trezeşte pe jumătate şi te-ntoarce pe partea-ailaltă, iar te trezeşte şi iară te-ntoarce, până când te scoală...”
“Oltenilor li se adăugau femeile din satele învecinate, sate de «lăptari», care aduceau, tot cu cobiliţa, vase de lemn acoperite, cu lapte covăsit, strigând: «Covăsilaa, covăsilaa». Erau apoi geamgiii, recrutaţi mai toţi dintre «moţi», din Munţii Apuseni; purtau în spate un fel de cadru din lemn în care ţineau câteva geamuri, de obicei mici, chitul necesar, metrul şi instrumentul prevăzut cu un diamant mic, cu care tăiau sticla. Strigau puternic: «Geamuri, geamuri»; (…) se adăugau evreii din Văcăreşti şi Dudeşti care umblau după «haine vechi», haine vechi pe care le duceau apoi la taica Lazăr, hala de vechituri; după aceea balcanicii – mai ales bulgarii, albanezii şi turcii – care vindeua bragă, pistil (o pastă de fructe, uscată în formă de foaie), băutură din salep – un fel de bragă fierbinte din salep, miere şi apă – alviţă, rahat, zaharicale, «bigi-bigi» îngheţată şi limonadă. (…) Ţiganii aveau şi ei o serie de activităţi: unii umblau cu un cărucior tras de un măgăruş după «fiare vechi» strigând: «Fiare vechi cumpărăm!»; alţii, începând din luna august, când se apropia «vremea» preparării bulionului, a magiunului, a diferitelor dulceţuri, erau auziţi strigând «Spoim tingiri, spoim, spoim!». (…) Ţigăncile vindeau «floricele» şi «urzicele» şi porumb fiert pe care-l ţineau învelit în cârpe, într-o copaie purtată pe cap, strigând «Porumbielu fierbinte, porumbielu!» Dar specialitatea lor, aproape tot anul, erau florile(…) Spre toamnă apăreau meşteri butnari care strigau «Doage punem, funduri punem!» şi reparau butoaiele de pus varza la murat, strângându-le cercurile, după ce trăseseră câte un fir de papură între doage şi le înlocuiseră pe cele stricate. Tot spre toamnă apăreau olteni tineri de tot, flăcăiaşi de 14-15 ani, care vindeau miez de nuci noi, ţinuţi în apă într-un borcan de sticlă, strigând «Hai la nuci, d’ale nuci noi!»; începeau meseria aşa, cu uşorul, înainte de a trece la cobiliţă şi palanţă (balanţă – n.a.)”.
Citește pe Antena3.ro
